Să ceri schimbarea în educație e deja un ritual în România, iar dezbaterile din această perioadă a anului sunt o tradiție în spațiul public așa cum sunt și colindele și difuzarea filmelor din seria „Singur acasă” la TV în preajma Crăciunului. 

Recent, fostul ministru Funeriu, unul dintre arhitecții actualei legi a educației, a avut o intervenție TV greu de calificat. Practic, fostul ministru ne denunță și ne face ipocriți pe cei care semnalăm inegalitățile din sistemul pe care și el l-a creat, blamând părinții copiilor defavorizați pentru eșecul acestora. Funeriu nu recunoaște că este un eșec sistemic, că sistemul de învățământ sau sărăcia ar fi cauzele abandonului ridicat, ci dă vina pe  părinți în cel mai neștiințific mod cu putință.

Printre multe aberații, fostul ministru spune că părinții din mediul rural nu văd valoarea educației și refuză să-și mai trimită copiii la școală, preferând să-i țină needucați pentru că astfel sunt mai ușor de abuzat, de căsătorit la 10 ani, de trimis la cerșit în marile orașe sau în străinătate, de pus la muncă prin curte, de învățat să fure și să comită alte infracțiuni, de folosit în interesele „unor găști”. 

Deși, spre deosebire de Băsescu, Funeriu a învățat să evite limbajul rasist, mesajul este același, iar soluțiile sunt la fel de condamnabile: fostul ministru al educației propune ca Guvernul să nu mai acorde niciun ban primăriilor care nu sunt în stare să asigure, cu forța, prevenirea abandonului școlar. Pentru că, nu-i așa, dacă ai o comunitate săracă, soluția e să îi tai accesul și la puținii bani pe care-i primeau de la stat, de parcă asta ar duce, magic, la dispariția nevoilor acelor oameni. Prin ceea ce propune Funeriu s-ar crea un vid de putere: în locul autorităților locale lăsate fără orice fel de fonduri, se pot instala fix găștile infracționale despre care tot el crede că controlează viața majorității copiilor din mediul rural. Prin măsurile pe care le propune, transformă realitatea în coșmarul pe care-l proiectează acum. 

Unde are dreptate Funeriu și unde greșește

Îi dau dreptate lui Funeriu, cu multe rezerve și din alte motive decât ale lui, în trei instanțe: 1) când spune că Guvernele nu au făcut nimic pentru a preveni eșecul elevilor deși evaluările de la clasa a II-a și clasa a VI-a indicau deja problemele pe care le-am văzut și la Evaluarea Națională. Acele evaluări pot fi și ar trebui să fie folosite pentru a implementa programe remediale. Apoi, 2) are dreptate când spune că avem un an școlar mult prea scurt, cu o vacanță de vară mult prea lungă. Și în fine 3) când spune că e o prostie să cerem școlii să răspundă nevoilor pieței muncii. 

Ceea ce nu a înțeles Funeriu – iar asta s-a văzut în legea educației și se resimte și astăzi în sistem – este că rolul unui stat drept nu este acela de a fi polițist care dă cu bâta fără să discrimineze în oricine încalcă legile. Acela este un stat justițiar, nu un stat drept. Un stat just, corect, este acela care face eforturi pentru a le asigura șanse tuturor oamenilor. Iar cum condițiile noastre nu sunt egale, înseamnă că statul va fi nevoit să ia măsuri diferite pentru fiecare dintre noi. Ca să putem spune că toți copiii au aceleași șanse educaționale în România trebuie ca statul să-și asume un rol activ de ridicare a celor care nu au posibilități. De aceea nu poți vorbi de o reformă educațională care să asigure șanse egale dacă nu este strâns legată de o reformă socială puternică. 

Așadar, atunci când vezi că ai rezultate foarte slabe într-o anumită școală, fie că e absenteismul ridicat, fie că sunt rezultatele slabe la evaluările de la clasa a II-a, trebuie să acționezi prompt și să asiguri fondurile necesare organizării cursurilor remediale.

Știm deja, după atâția ani, unde este nevoia. Ministerul Educației deține seturi de date relevante – și poate culege mai multe informații – astfel încât să poată bugeta deja banii pentru astfel de cursuri: plata orelor profesorilor, asigurarea hranei pentru participanți și restul costurilor.

Știm deja și care sunt comunitățile unde riscul de părăsire timpurie a școlii este foarte mare. Soluția nu e să mărim amenzile pe care le poate aplica poliția, nici să tăiem banii primăriilor și școlilor din comunitățile respective, ci să le trimitem bani școlilor pentru programe remediale și primăriei pentru angajarea unui mediator școlar. Mediatorii școlari, în comunitățile unde au existat,cât timp au fost bani pentru asta, au redus abandonul și absenteismul. Pentru că problemele sunt sociale, nu disciplinare/infracționale. 

Asigurarea finanțării școlilor după principiul setat de Pactul pentru Educație și Legea din 2011 face exact opusul: prin legarea finanțării școlilor de numărul de elevi, prin pedepsirea elevilor pentru absenteism, școlile ajung să nu înregistreze absenteismul în mod real, pentru a nu pierde formal elevii, întrucât asta ar însemna să rămână fără bani și în unele cazuri să ajungă la desființarea școlilor. Practic, poliția impusă de principiile lui Funeriu determină oamenii să ascundă problemele sub covor în loc să le rezolve. Similar, impunerea camerelor de filmat la BAC nu a dus la o îmbunătățire a rezultatelor sau a calității învățământului, ci la un număr mai mare de elevi care nici măcar nu se mai înscriu să susțină examenul.

Bâta justițiară pe care o vântură Funeriu și alții ca el nu face să dispară problemele oamenilor. Îi marginalizează. Îi îndepărtează de cei care ar trebui să le poată cere sprijinul, de stat și de legile sale. Îi împing în zona în care nu le mai este frică, în care dispare riscul de a fi pedepsiți. De aceea dacă vrem un sistem de învățământ mai bun trebuie să construim un stat incluziv, nu unul polițienesc. Un stat care să asigure școlarizare completă și cât mai lungă, de calitate, tuturor, aproape de casă. Un stat care să îmbine oferta educațională cu sprijin social: creșe, masă caldă, program prelungit, activități sportive, recreative, artistice, culturale. În centrul fiecărei comunități ar trebui să fie o școală unde copiii să poată petrece cât mai mult timp, în siguranță, aducând fiecare generație mai aproape unii de alții, învățându-i să trăiască împreună într-un mod cât mai prosper.

Soluția nu este să reducem timpul petrecut la școală, ci să schimbăm ce facem la școală

Selly, jignit grobian de Funeriu, greșește când spune că ar trebui ca elevii să petreacă mai puțin timp la școală, deși are dreptate că timpul petrecut acum de elevi la ore este mult și epuizant. Problema este că școala înseamnă doar instructaj pasiv, oră după oră. Dar soluția nu este să reducem timpul petrecut la școală, ci să schimbăm ce facem la școală. 

Toate școlile ar trebui să funcționeze cu un singur schimb, cu program prelungit – prin școală putem asigura, ca în sistemele dezvoltate din vest – un minim nutritiv pentru toți copiii, putem asigura un minim acces la programe culturale/artistice, la sport. Nu trebuie ca toată activitatea copiilor să fie învățământ formal, evaluat, măsurat. Timpul pe care nu îl petrec copiii la școală îl petrec acasă, de unde este și sursa inegalităților. Timpul petrecut la școală este cel în care statul poate corecta aceste inegalități. 

Pentru unul ca Selly (sau ca mine la vârsta lui) timpul petrecut acasă este timp câștigat, e timp pe care îl poate investi în propria dezvoltare, cum vrea, cum știe, cum poate. Dar pentru cei care nu pot și nu au ce face cu acel timp, e timp pierdut, e timp în care se afundă și mai mult în situația în care se află.

Statul trebuie să facă eforturi pentru a oferi șanse tuturor, să creeze un context în care se pot dezvolta toți, nu doar o parte, nu doar o minoritate ce iese învingătoare dintr-un sistem în care cei mai mulți pierd. Iar aici îi dau dreptate lui Selly: învățământul nu trebuie să fie o competiție între elevi, ci să fie un loc de cooperare. Merg mai departe și zic că trebuie să fie un loc de solidaritate, în care creăm opusul cercului vicios actual – creăm structuri prin care ne tragem în sus unul pe altul. Iar pentru asta nu este suficientă educația financiară sau antreprenorială cum vrea Selly și nu este în niciun caz nevoie de mai multă poliție justițiară cum vrea Funeriu. 

Avem nevoie de politici sociale complementare celor educaționale. Avem nevoie de mai mult timp petrecut împreună în condiții cât mai bune, într-un sistem de învățământ care își propune să creeze cetățeni solidari, responsabili, activi și critici, capabili să se formeze mai departe în ce domeniu profesional vor.