Criza sistemului de învățământ din perioada interbelică – între învățământ fascist și rezistența antifascistă

Sursă: Costica Acsinte

Chiar dacă scopul principal al școlii ar trebui să fie o educație de calitate accesibilă tuturor cetățenilor, aceasta devine o reflecție a conflictelor politice. „Ce” se predă, precum și „cum” se predă, se decide la nivelul politic, aceste decizii având fără îndoială dimensiuni ideologice. Totuși, în momente de criza se pune întrebarea dacă mai are rost să se predea sau să se înghețe anul. Teoretic, școala este gratis. Practic, nu toata lumea și-o permite. Iar atunci cand lumea nu are acces la școală (este prea departe, nu au conexiune la internet, nu își permit manualele), este bine să ne amintim istoria sistemului educațional din România în perioada interbelică. Un sistem care a devenit gradual fascist și exclusivist. 

În anul 1930, 38% din populația României, majoritar țărănească sau muncitorească, era analfabetă1. Aproape un secol mai târziu, situația s-a schimbat radical; mai puțin de 1.2% din populație este analfabetă, însă, peste 40% dintre aceștia sunt în prezent clasificați ca și “analfabeți funcționali”. 

Nu putem trage în nici un caz o concluzie definitivă, însă un lucru este cert: sistemul de învățământ din România a trecut – istoric vorbind – printr-un set de crize din care nu s-a recuperat în totalitate nici până acum. În perioada interbelică, deși guvernul liberal care era la putere a inițiat o serie de reforme educaționale, acestea au fost în final contestate de către opoziție. 

Situația Studențimii Sub Regimul Fascist

Deși criza economică din 1930 a lăsat România îndatorată și fără rezerve de aur (s-a înstrăinat aur în valoare de 48.1 milioane de dolari2), taxele de școlarizare pentru studiile superioare au crescut semnificativ, precum și durata de școlarizare. La Arhivele Naționale din București, în fondul de colecții intitulat Colecția de Ziare, Broșuri și Documente cu Caracter Politic-Cultural Democratic și Antifascist, există  un număr impresionant de dovezi care sprijină ideea nemulțumirii românilor în raport cu sistemul educațional. Spre exemplu, în ziarul Acțiunea Studențească publicat în data de 4 decembrie 1932, un articol intitulat Situația Studențimii Sub Regimul Fascist critică guvernul pentru că a permis scăderea numărului de studenți de la 166.9 per mie (1920) la 84.5 per mie (1927), o tendință statistică confirmată în mod (ne)surprinzător și în Italia lui Mussolini

În aprilie 1935, ziarul Tineretul din Târgu Mureș publică un set de articole despre situația din învățământ. Un subiect abordat este cel legat de prelungirea duratei școlilor normale de la șase la opt ani, deși materia care se predă la clase rămâne identică. În consecință, țăranii nu își mai permit să își ducă copiii la școlile de dascăli, iar numărul învățătorilor scade în mediul rural. În articolul intitulat Despre normaliști, profesorul F. Ștefănescu Goangă argumentează faptul că familiile de țărani nu își mai pot permite să își trimită copiii la internat, și chiar și în condițiile în care aceștia termină școala superioară, vor rămâne cu datorii și fără loc de muncă. El scrie: “Educația pe care au primit-o a fost și este o operă de îndobitocire, de imbrobodire peste ochii minții cu un val vecin cu inconștiența”. În Teleorman situația ajunge atât de precară în anul 1935, încât numai 8% din cei 71,695 de copii ajung până în clasa a IV-a. 

În luna ianuarie a aceluiași an, apare în ziarul Teleormanul un articol intitulat Copiii și Beția, unde se relatează faptul că din cauza sărăciei și a secetei, recolta produsă atunci s-a limitat la struguri (adică, vin) pentru săteni. Așadar, neavand posibilitatea de a oferi la masa de dimineața o hrană adecvată copiilor, țărănimea din județ își trimitea odraslele la învățătură după ce foamea le era potolită doar cu o bucată de mămăligă și cu o strachină de vin. Astfel, nu numai că elevii care ajungeau la școală erau mai puțini, dar de multe ori aceștia se prezentau la ore într-o completă stare de ebrietate.

Motivul principal al acestor condiții precare era sărăcia părinților. Propunerea reformatorilor a fost simplă: materiale didactice subvenționate de către guvern și ieftinirea taxelor de școlarizare pentru învățământul superior. În opinia opoziției, prin creșterea costurilor aferente obținerii unei diplome, diferența dintre absolvenți și majoritatea needucată se mărește proporțional cu discrepanța economică existența între clasa burgheză și cea muncitorească sau țărănească. Conform unui articol al vremii publicat în ziarul Tineretul, “Liberalii au venit la putere cu lozinca ‘vine liberalii ș’are banii’ (…) nimeni nu s-a sinchisit atunci în furia alegerilor nici de defectul gramatical, nici de cel economic în această lozincă (…) ‘are bani’ jecmănindu-te pe tine, stimate cetățean. Și ‘are bani’ numai pentru ei, iar pentru tine… tobă, sechestru și scumpete!

Aceasta critică a sistemului de învățământ (și prin extensie, a guvernului liberal) nu se limita doar la România. Pe data de 17 iulie 1934, are loc la Bruxelles Congresul Mondial al Studenților împotriva Războiului și Fascismului (“Congrès Mondiale des Etudiants contre le guerre et le fascisme”). Deși Comitetul Național al Tineretului Antifascist din România este invitat, el nu poate ajunge din lipsă de fonduri. Oricum, buletinul publicat la acest congres este asumat de către organizația antifascistă din România (Comitetul Național Antifascist), iar sumarul problemelor identificate cu privire la sistemele de învățământ din Europa a fost următorul:

  • agravarea regimului de studii;
  • închiderea carierilor publice;
  • promovarea științei mistice a fascismului;
  • eliminarea unor categorii de studenți.

Fascismul se infiltrează într-un sistem educațional surpat

Cu atât mai mult, fenomenul de exclusivitate referitor la educație are și o evidentă componentă xenofobă. Între anii 1924-1935, se adoptă sistemul de ‘numerus clausus’, care limitează numărul de străini (sau alte etnii) care se pot înscrie în școli și facultăți. Unul dintre susținătorii acestei “purificări educaționale” este chiar Corneliu Zelea Codreanu, care încă din anul 1922 creează organizații studențești antisemite în favoarea sistemului ‘numerus clausus’ la Universitatea din Iași. Într-adevăr, istoria mișcării antifasciste din România confirmă faptul că proiectul de reforme educaționale merge mână în mână cu proiectul mult mai vast de răspândire a mentalității fasciste. 

Odată cu scumpirea educației, milităria – sau mai bine spus – activitatea paramilitară fascistă, se răspândește la sate (fapt surprins și în Moromeții). Așadar, se poate argumenta că fascismul românesc, precum și cel european, s-a infiltrat în sistemele de învățământ pentru asigurarea răspândirii ideologiei fasciste, pentru a crește discrepanța dintre cei învățați și cei privați de educație, cu scopul final de a subjuga clasa muncitorească și țărănească. 

Educația universală, accesibilă și socială ca stavilă în fața fascismului

Mark Twain ne amintește că „istoria nu se repeta, doar rimează”. Problemele cu care ne-am confruntat acum un secol se manifestă în prezent sub o altă înfățișare. Antifasciștii români s-au zbătut acum un secol pentru un sistem educațional bazat pe raționament, idei progresiste, accesibil tuturor și care nu ține cont de rasă, clasă, religie, sau orientare sexuală. Până la urmă, totul pleacă de la educație, iar România nu este un lider în cercetare și studii academice – suntem foarte departe de acest lucru, având in vedere că studiile de gen sunt considerate ceva nou și controversat (în engleză s-ar spune „you are late to the party„).

Totuși, accesul universal la o educație de calitate de tip social liberală nu este numai singura noastră scăpare din nămolul metaforic în care suntem înfundați până la gât: educația este primul front împotriva tendințelor proto-fasciste și totalitare ale unor senatori complet apatici. 


Documente de la Arhivele Naționale din București, surse primare:

Colectia de Ziare, Broșuri și Documente cu Caracter Politic-Cultural Democratic și Antifascist’, Inv: 3034, Compilat de Ștefan Tulia, 19 septembrie 2007.

Role de microfilm utilizare pentru cercetare: 450, 452, 453, 457, 459.

Copertă articol: Costică Acsinte


  1. Radu, Sorin. Schmitt, Oliver Jens. Politics and Peasants in Interwar Romania, pg. 87

  2.  Lucinescu, Ioan Codrut. Neoliberalismul Romanesc: Economie si Politica 1934-1938.