Mrs. America este o miniserie produsă de FX, distribuită digital pe Hulu în SUA și pe HBO Go în zone unde serviciul de streaming de la Disney nu are încă acoperire, cum ar fi în România. Deși aruncat direct în zona digitală, serialul poartă toate mărcile televiziunii de prestigiu, de la decoruri și garderobă de epocă minuțios reconstituite, la direcție de imagine de calibru cinematografi și, mai ales, actori unul și unul. Mai exact una și una. Rose Byrne, Uzo Aduba, Elizabeth Banks, Margo Martindale și Tracey Ullman interpretează figurile centrale ale feminismului american din cel de-al doilea val, mai ales din partea timpurie când mișcarea feministă devine o forță politică și este pe cale să nășească ratificarea în constituția SUA a amendamentului privind drepturile egale dintre bărbați și femei. Iar Cate Blanchett o interpretează pe Phyllis Schlafly, autoarea și activista conservatoare care a pus bazele mișcării care a împiedicat acest important pas progresist.

Cum anunțam și în primul articol dedicat serialului, fiecare episod se concentrează pe o anumită temă, acum venind rândul raportării celor două mișcări la rasism. Pe frontul feminist NOW stă în cumpănă dacă să-și anunțe susținerea lui Shirley Chisholm la convenția din 1972 a Partidului Democrat, să rămână neangajat politic sau să-l susțină pe favoritul McGovern pentru a conta ulterior pe sprijinul său. De cealaltă parte, Phyllis Schlafly încearcă să negocieze creșterea organizației Stop ERA cu implicarea unor membre nu doar vădit rasiste, dar aflate în strânsă legătură cu KKKul. Cel puțin asta ar fi premisa.

Pentru că în sine, episodul vorbește foarte puțin despre rasă, rasism și supremația albilor. Prin Shirley Chisholm este explicitată tensiunea dintre diferite mișcări dedicate dreptății sociale, dar este prezentat foarte puțin din programul său politic, accentul căzând pe identitatea candidatei și ale cui interese le va reprezenta: pe cele al femeilor sau pe cele ale persoanelor afro-americane.

De asemenea, în cazul lui Phyllis Schlafly, rasismul este redus la o chestiune de limbaj, intransigență în cadrul organizației și asocieri considerate apriori incomode. De-a lungul seriei rasismul apare ca ceva ce se infiltrează în mișcarea anti-feministă, un contaminant pe care Schlafly alege să-l ignore pentru a-și atinge scopurile. În schimb, adevărul e că toată activitatea politică a casnicelor este posibilă numai mulțumită armatei de lucrătoare domestice afro-americane care se ocupă de fapt de menținerea curățeniei, prepararea mâncării și tuturor celorlalte lucruri care trebuie făcute zi de zi, nu doar pentru a-ți impresiona prietenele la întâlniri sociale. Aspect prezentat în serial cu o subtilitate atât de diafană încât nu-s sigur că îl ia în considerare. Mai ales că de fiecare dată când se va pune problema rasismului, el este redus la o prejudecată manifestată interpersonal sau la aparținerea de organizații care deja intră pe teritoriul supremației albilor.

De fapt, ceea ce studiază cu adevărat serialul în acest episod este acumularea și utilizarea puterii politice. În cazul lui Schlafly Mrs. America prezintă o situație demnă de un episod din Game of Thrones, cu manipulări, promisiune duble și alte inginerii machiavelice. Lucru potrivit întrucât fragmentul prezentat este o ficțiune, având mai degrabă rolul de a ilustra succint dinamicile din cadrul diferitelor „case” ale Stop ERAului, precum și faptul că Schlafly este confortabilă să împartă spațiul cu rasiști.

Ceea ce se întîmplă în cazul lui Shirley Chisholm este mai interesant și ancorat în realitate, deși dramatizat. Chisholm participă la convenția Partidului Democrat (unde se va alege candidatul la alegerile prezidențiale) în ciuda faptului că nu are nici pe departe suficienți delegați pentru a putea fi nominalizată. Face asta în speranța că va putea obține destui în timpul conferinței pentru a forța un al doilea vot în lipsa unei majorități și a negocia apoi platforma campaniei prezidențiale de pe o poziție de putere. Între timp, cum ziceam, Bella Abzug dorește ca NOW să-l susțină pe McGovern din capul locului. Iar Gloria Steinem recunoaște că este naiv să conteze pe recunoștința viitorului candidat „după” (revin imediat la acest după) ce va câștiga președinția. Totuși, nu are curajul de a susține planul lui Chisholm, preferând în schimb să facă „politică”, ajungând la o înțelegere informală cu campania lui McGovern. Înțelegere pe care, evident, campania o încalcă.

Opunerea acestor două viziuni asupra politicii și a actului de a face politică mi se interesant, chiar dacă didactic. Mai ales în condițiile în care existența puterii, a dezechilibrelor de putere și a surselor acestei puteri este obfuscată în media, care preferă să insiste asupra actul de a face politică de tipul the room where it happens, bazat pe acorduri informale între elite. Act glorificat, de exemplu, în musicalul Hamilton sau în serialul The West Wing. Acorduri din care toată lumea ajunge să iasă mulțumită pentru că elitele sunt atât de istețe.

Revenind la acel „după”, mi se pare curios felul în care serialul tratează inevitabilitatea victoriei lui McGovern în fața lui Nixon. Prezentarea lui McGovern ca parte din establishment este desigur o corectură necesară după aproape 50 de ani în care candidatura acestuia a fost tratată de media liberală ca un nejustificat act de hubris revoluționar. Precum este necesară și reamintirea candidaturii lui Chisholm. 

Dar felul în care serialul prezintă momentul, ca un conflict între un candidat al establishmentului, progresist doar de fațadă, și unul autentic, dar desconsiderat din cauza unui calcul electoral vulgar și laș, mi se pare că reproduce dinamicile campaniei din 2016. Însă McGovern nu a fost chiar un candidat al establishmentului, cum a fost Clinton în 2016 sau cum va fi Biden în 2020, nici Chisholm nu a avut același tip de campanie pe care or vor fi avut Jesse Jackson în 1984 sau Sanders în 2020. În 1972 McGovern a manevrat în jurul lui Edmund Muskie și Hubert Humphrey, candidați mult mai bine văzuți atât de elita partidului, respectiv de votanții clasici, speculând noul sistem de alegeri preliminare instituit după revoltele din 1968 1. Iar Chisholm, deși a fost o legiuitoare curajoasă, nu a reușit să strângă în jurul ei acea coaliție multi-etnică, multi-generațională, reprezentând cetățeni marginalizați care nici nu prea se prezentau la alegeri.

A prezenta principala cauză a eșecului campaniei lui Chisholm drept sifonarea potențialilor votanți de către McGovern, care a profitat de lașitatea liderilor mișcărilor ce ar trebui să le reprezinte interesele, contravine pînă la urmă figurii de tacticiană abilă pe care serialul o construiește reprezentantei și este una dintre contradicțiile care se vor acumula pe parcursul serialului.