Făcând pauză de la lupta cu diferitele fețe ale comunismului, Andrei Caramitru își dedică prezența pe Facebook onorabilei cauze de a-și informa cititorii cu privire la pericolele COVID-19. Unul dintre argumentele aduse des împotriva necesarelor măsuri de precauție în fața epidemiei cauzate de noul coronavirus este „nevoia de a redeschide economia”. Pe data de 20 iunie domnul Caramitru răspunde acestui motiv de a reduce restricțiile printr-un status pe Facebook în care oferă câteva sfaturi de personal finance săracilor cărora „le urlă foamea în ei”. Așadar, pentru dânsul situația de restriște în care se află persoanele prinse între ciocan (posibilitatea contractării SARS-CoV-2) și nicovală (lipsurile materiale cauze de șomaj îndelungat) nu este în niciun caz responsabilitatea statului sau a angajatorilor, ci o problemă de proastă gestionare a fondurilor personale.

Noul coronavirus vs tancul financiar IRL

Rezumând, oricine ar trebui să aibă în orice moment strâns la saltea salariul pe șase luni în caz de criză. Poate părea de necrezut, dar acest lucru poate fi realizat economisind lunar 10% din venituri timp de 5 ani. În contextul actual, postarea domnului Caramitru se află undeva la intersecția dintre Captain Hindsight din South Park și infama replică a Mariei Antoaneta. Doar că în cazul acesta nu este vorba despre o parodie prin care autorii încercau să sublinieze absurdul unei situații sau să agite spiritele, ci o afirmație spusă cu seriozitate. 

Este evident că sfatul aparent rezonabil nu-i util oamenilor care suferă acum. De aceea domnul Caramitru continuă moralizator, explicând că toți cei care nu au reușit să economisească suficient pentru a trece prin această perioadă dificilă, au făcut-o din cauză că și-au spart banii fiind mereu la zi cu modele de iPhone sau cumpărând cafea scumpă de la Starbucks. Mai lipsea să menționeze pâinea prăjită cu avocado pentru a se înscrie perfect în diatribele anglo-saxone îndreptate împotriva milenialilor care nu-și permit apartamente din cauza cheltuielilor frivole. Numai menționarea festivalurilor Neversea și Untold 1 îl menține oarecum în peisajul românesc. În orice caz, oamenii ar fi avut oportunitatea să se pregătească de ce era mai rău, nu au făcut-o, acum să stea și să rabde.

Dar făcând abstracție de context, are dreptate? Va fi suficient pentru cei care vom supraviețui pandemiei să ne schimbăm obiceiurile de consum și economisire ca peste cinci ani să transformăm o criză similară într-un lung concediu? 

E scump să fii sărac

Fiecare dintre noi, cei care nu avem la îndemâna salariul pe șase luni, putem propune tot soiul de motive pentru a ne motiva eșecul. De la un banal, „chiar și 10% din salariu afectează prea mult calitatea vieții pentru a-l ceda lună de lună”2, până la invocarea unui întreg spectru de incidente neprevăzute (accidente, decese, îmbolnăviri etc.) care pot apărea și care dacă nu rod economiile, în mod cert împiedică acumularea lor pentru ceva timp. Chiar și anumite evenimente plănuite pot pune oamenii în imposibilitatea de a economisi pe termen lung, cum ar fi apariția unui copil. Iar cinci ani este o durată foarte optimistă pentru a spera să fii cruțat de efectele unei crize sistemice. Să ne amintim doar de Marea Recesiune (de pe urma căreia de abia începând cu 2016 se putea vorbi despre o revenire în unele țări din UE), de Criza Francului Elvețian, de căderea Lirei Sterline din cauza anunțării Brexit (ceea ce a dus de exemplu la închiderea unor fabrici de confecții ce primeau comenzi din Marea Britanie) sau căderea prețului petrolului în 2018. Câți dintre noi sau din cei apropiați nouă nu am avut salariile reduse, înghețate, poate chiar ne-am pierdut slujbele în urma evenimentelor acestea? Câți dintre noi nu ne-am afundat neașteptat în datorii?

Desigur, domnul Caramitru a anticipat deja astfel de răspunsuri, venind în întâmpinare cu propunerea de a ne mai lua o slujbă. Propunere care arată în primul rând că sfatul pe care-l dă vine pe filiera firmelor nord-americane de consultanță fiscală, croit pentru climatul economic anglo-saxon, dar paralel cu cel românesc. Soluția este falimentară pentru mulți dintre cei care încearcă să o pună în practică.

Al doilea răspuns e că la nemți și francezi se poate. Deci e o chestiune de mentalitate, așa că să mâncăm cozonac dacă n-avem educația să ne facem pâine din timp. Nu știu cât de întâlnită este economisirea chiar a șase salarii în Franța sau Germania, însă cele două sunt printre țările cu cea mai mare rată a economisirii casnice din Uniunea Europeană. Dar asta se întâmplă oare pentru că oamenii din acele state au o mai temeinică educație financiară și o pun mai bine în practică?

Ca la noi, la nimeni

Schimbarea de mentalitate e un lucru des invocat 3 ca fiind necesar schimbării unor realități materiale. Dar mentalitatea este ceva individual. E absurd de crezut că există o mentalitate nemțească sau franțuzească sau românească. Există, în schimb, instituții, politici, practici generalizate care imprimă oamenilor anumite comportamente de parcă ar avea o mentalitate sau alta. Acestea apare în timp și în urma unor procese deliberative în societate de-a lungul căror decidenții gestionează priorități și fac decizii cântărind alternative, nu de pe unei inefabile mentalități topite în rândul populației. Așadar, să privim un pic asupra câtorva astfel de aspecte și a felului în care pot influența comportamentele.

Unul dintre cele mai importante influența pe care statele le pot avea asupra măsurii în care cetățenii economisesc sau nu este politica fiscală. La nivel european identificăm o corelație între măsura economiilor casnice și ponderea taxelor pe consum (TVA, accize) în bugetul unui stat. Mai exact, în țările care se bazează pe astfel de taxe, cetățenii tind să economisească foarte puțin, în timp ce în țări cu o fiscalizare mai complexă și cu o mai bună putere de colectare a taxelor (de exemplu Franța și Germania), cetățenii economisesc mai mult. Aceasta este o corelație, nu o cauzalitate directă, dar sub ea se ascund câteva adevăruri. Unul dintre ele fiind că taxele pe consum sunt regresive, afectând mult mai puternic pe muncitorii cu venituri mai mici. Parafrazându-l pe antreprenorul american Mark Cuban, tot un bilet la Electric Castle cumpără și studentul care a economisit șase luni să și-l permită, și programatorul la start-up de viitor care l-a cumpărat la oha fără se uite în portofelul electronic. Doar că pentru unul acei 115 lei cât ar veni TVAul pe chitanță înseamnă mâncarea pe o săptămână, celălalt nici nu-și dă seama când pleacă de zece ori mai mult automat în fondul de economii.

Astfel, într-o țară ca România, unde pe de-o parte statul nu dorește sau nu poate să taxeze averile și profitul real al companiilor, depinzând în schimb de taxe pe consum, iar pe de altă parte inegalitatea este foarte ridicată, capacitatea celor mai mulți muncitori de a economisi este curmată de un sistem fiscal regresiv. Unul dintre argumentele folosite împotriva taxării averilor este că o astfel de taxă s-ar aplica de două ori. Însă atunci, același lucru este adevărat și în cazul taxelor indirecte pentru persoanele cu venituri mici, fiind de fapt o dublă impozitare a muncii.

În aceeași cheie, trebuie să luăm în considerare și caracterul economiilor. În țările cu rată ridicată de creștere, care încearcă să prindă din urmă economiile vestice, muncitorii din industriile care generează acea creștere funcționează drept creditori pentru economie în general, încurajând mai mult consum și mai multă activitate economică. Aceștia pot fi tentați să investească în propria afacere sau în propria educație4, așa cum sugerează chiar domnul Caramitru, anticipând câștiguri viitoare mai mari decât ar putea pur și simplu agonisi acum. Aceștia își asumă riscul ca investițiile să nu renteze ori ca domeniile în care își pregătesc întrarea să nu mai fie la fel de fructuoase. În schimb, în țări cu o economie ajunsă la maturitate (ca Franța și Germania), banii sunt economisiți de-a lungul mai multor generații, făcând astfel de pariuri mai puțin riscante și amortizându-le impactul asupra economiilor personale.

De asemenea, economia dorește să consumăm. În perioada festivalurilor reclamele împânzesc orașele, inclusiv în mijloacele de transport. Magazinele online ne asaltează cu publicitate și ne amintesc că putem să achiziționăm ultimul iPhone sau un televizor 4K în rate de la 6 la 60 de luni. În timpul stării de urgență nenumărați mici întreprinzători de la pizzerii, la producători de bere artizanală se rugau de clienți să le consume marfa pentru a supraviețui perioadei, fără a verifica dacă consumatorii încă mai au slujbă și au cele șase luni de salariu strânse sub saltea. Iar economia suntem noi toți. 

În loc să repornim economia, mai bine o reimaginăm

Ceea ce arată criza generată de COVID-19 nu este că românii își gestionează mult mai prost banii decât alte popoare, ci că avem o economie foarte fragilă la șocuri. Avem un stat prădător-oportunist care preferă să se finanțeze taxând munca persoanelor cu venituri mici și lăsând piața să se dezvolte fagocitând consumul persoanelor cu venituri medii, fără a se atinge de adevărații câștigători ai creșterii economice.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este când repornim economia, nici cum facem să economisim șase salarii anticipând următoarea criză, ci cum regândim sistemul economic astfel încât să fie mai solid și mai solidar.