Data trecută am indicat originile decalajelor dintre dezvoltarea diferitelor țări din Nordul global și Sudul global. Însă în ultimii ani a luat avânt un curent de opinie conform căruia niciodată în istorie ca până acum omenirea nu a mai reușit să acopere atât de bine nevoile de bază ale atâtor de mulți oameni. S-au înregistrat scăderi record în privința sărăciei, a mortalității infantile sau a malnutriției. Iar chiar dacă știrile sunt dominate de războaie, foamete, dezastre naturale și alte imagini-șoc care dau publicului impresia că lumea o duce din ce în ce mai prost, în realitate însă umanitatea o duce mai bine ca oricând. Sau cel puțin așa susțin proponenții progresului, de la celebrități ca Bill Gates, Steven Pinker, Yuval Noah Harari și Bono la instituții ca Banca Mondială și publicații ca The Economist. Mai mult, ideea că ne aflăm într-un continuu progres este utilizată pentru a legitima capitalismul neoliberal, care chipurile este responsabil de aceste binefaceri.
Cei care susțin că piața liberă a scos din sărăcie miliarde de oameni vor fi șocați să afle că numărul săracilor a crescut cu peste un miliard.
Deși înregistrăm progrese reale pe anumite fronturi (de exemplu în lupta cu bolile infecțioase), cei care împing narațiunea the world is getting better prezintă o imagine incompletă și înșelătoare a stării în care se află lumea. În cartea sa, Diviziunea, Jason Hickel explorează și demontează o parte din miturile progresului, arătând că modelul anti-sărăcie pe care îl promovează instituțiile internaționale și țările vestice ignoră inegalitatea și cauzele structurale ale sărăciei, bazându-se în schimb pe o creștere economică incompatibilă cu limitele ecologice ale planetei.
Statistica citată cel mai des pentru a arăta că trăim în vremuri de belșug este cea legată de sărăcia „extremă”. Ni se spune că numărul de persoane care trăiesc cu mai puțin de 2$ pe zi a scăzut simțitor în ultimele decenii. În 1981, când Banca Mondială a început să culeagă date, aproape 2 miliarde de oameni trăiau în sărăcie extremă. Azi, numărul s-a redus la ~700 de milioane. Problema e că a sărbători că oamenii trăiesc cu mai mult de 2 dolar pe zi e ca și cum te-ai bucura că primesc două firmituri în loc de una. În realitate, 2$ pe zi este complet insuficient pentru asigurarea nevoilor de bază. Prin urmare, chiar dacă este adevărat că sărăcia „extremă” a scăzut, asta nu ne spune mult despre starea sărăciei la nivel global.
Ce se întâmplă dacă privim sărăcia la adevărata ei măsură? Hickel subliniază că pragul real al sărăciei este undeva între 5$ și 10$ pe zi, părere confirmată de cercetătorii care au studiat costul minim al unui trai decent. Dacă stabilim criteriul de măsurare la 10$, în loc de 2$, reiese o cu totul altă imagine. Statisticile Băncii Mondiale arată că în 2018, 61% din populația globului (4,6 miliarde de oameni) trăia cu mai puțin de 10$ pe zi, față de 75% în 1981 (3,4 miliarde de oameni). Dacă ne luăm după experții care consideră că nici 10$ nu sunt suficienți, și stabilim un prag de 15$, aflăm că 5,5 miliarde de oameni trăiesc în privare materială. Cei care susțin că piața liberă a scos din sărăcie miliarde de oameni vor fi șocați să afle că numărul săracilor a crescut cu peste un miliard.
Există deja resursele pentru a eradica sărăcia
Starea reală a sărăciei este cu atât mai îngrijorătoare cu cât omenirea nu duce lipsă de mijloacele necesare eradicării sărăciei. Resurse suficiente există, doar că nu ajung la cei săraci. Dacă dezvoltarea tehnologică ar fi fost cea de acum un mileniu, era de înțeles ca 60% din oameni să ducă lipsuri elementare. Însă la momentul actual, PIBul global pe cap de locuitor este de ~17.000$, în situația în care sunt necesari 3.500$ pe an pentru a asigura nevoile de bază ale unui om. Între 1981 și 2018, economia globală a crescut de 7-8 ori, dar sărăcia a scăzut de la 75% la 61%. Date fiind resursele existente, atât sărăcia definită la 2$ pe zi, cât și cea definită la 10$ pe zi trebuiau să fie eradicate de mult. În fapt, existau suficiente resurse pentru a elimina sărăcia “extremă” încă din 1981, când aproape jumătate din planetă trăia cu mai puțin de 2$ pe zi.
Situația arată și mai rău dacă luăm în calcul foamea. În 1974, erau 460 de milioane de oameni înfometați la nivel global. Astăzi, sunt circa 800 de milioane. Criteriul după care se măsoară foamea este, ca și în cazul sărăciei, prea îngust, fiind luate în calcul doar formele extreme de malnutriție. O persoană e considerată ca fiind înfometată de către Food and Agriculture Organization dacă consumă timp de peste un an mai puțin de 1.800 de calorii pe zi. Problemele cu acest standard sunt multiple. 1.800 de calorii sunt insuficiente pentru mulți oameni, în special pentru cei activi fizic, care ajung să consume 3.000-4.000 pe zi. Perioada de un an este prea mare; e clar că o persoană poate suferi de foame în mai puțin de o zi. O alimentație corespunzătoare nu se măsoară doar în calorii, ci și în vitamine, minerale și alți micronutrienți esențiali sănătății. Dacă toți acești factori sunt luați în calcul, numărul de persoane subnutrite este mult mai mare, undeva la 2 miliarde. Ca și în cazul sărăciei, foametea nu este cauzată de lipsa resurselor – lumea produce suficientă mâncare pentru a hrăni 10 miliarde de oameni.
Inegalitatea generează subdezvoltare
Dacă există suficiente resurse pentru a eradica foametea și sărăcia, de ce continuă să existe? Răspunsul este că resursele nu sunt distribuite cum trebuie. O minoritate de persoane înstărite controlează cea mai mare parte din avuții, în timp ce marea majoritate trăiește în lipsuri. Cei mai săraci 60% dintre oameni primesc doar 5% din venitul produs de creșterea economică, în timp ce restul de 95% merge către cei mai bogați 40%. În 2014, Oxfam relata că cei mai bogați 85 de oameni dețin mai multă avere decât cei mai săraci 3,6 miliarde. În 2017, numărul a scăzut de la 85 la 8. 1% cei mai bogați dețin 50% din averea planetei.
În viziunea lui Hickel, inegalitatea economică dintre țări și din cadrul țărilor nu rezultă din faptul că țările din curs de dezvoltare au mentalități retrograde sau o climă nefavorabilă, ci din sistemul economic internațional organizat de Vest în așa fel încât să profite de pe urma Sudului Global. Țările în curs de dezvoltare pierd în fiecare an trilioane de dolari din cauza schimburilor inegale sau a evaziunii fiscale comise de firmele multinaționale, resurse care pot fi folosite pentru a acoperi nevoile de bază ale propriilor locuitori.
Prin urmare, starea lumii nu este așa de roz cum reiese din narațiunea progresului. În ciuda mesajelor pozitive, care vin mereu la pachet cu glorificarea capitalismului, 4,5 miliarde de oameni continuă să trăiască în sărăcie. Deși se produce suficient pentru a hrăni o planetă și jumătate, 2 miliarde de oameni continuă să sufere de foame sau malnutriție. (snapshot) Schimbările climatice, care deja provoacă țărilor în curs de dezvoltare pagube de jumătate de trilion pe an, riscă să anuleze câștigurile care s-au realizat în materie de sănătate publică și productivitate agricolă. Chiar dacă n-ar mai exista foame și sărăcie, inegalitatea și stratificarea socială, care se află la un maximum istoric, ar continua să reprezinte probleme majore. În concluzie, lumea poate să o ducă mult mai bine de atât, iar sistemul actual nu ajută.