Mrs. America este o miniserie produsă de FX, distribuită digital pe Hulu în SUA și pe HBO Go în zone unde serviciul de streaming de la Disney nu are încă acoperire, cum ar fi în România. Deși aruncat direct în zona digitală, serialul poartă toate mărcile televiziunii de prestigiu, de la decoruri și garderobă de epocă minuțios reconstituite, la direcție de imagine de calibru cinematografi și, mai ales, actori unul și unul. Mai exact una și una. Rose Byrne, Uzo Aduba, Elizabeth Banks, Margo Martindale și Tracey Ullman interpretează figurile centrale ale feminismului american din cel de-al doilea val, mai ales din partea timpurie când mișcarea feministă devine o forță politică și este pe cale să nășească ratificarea în constituția SUA a amendamentului privind drepturile egale dintre bărbați și femei. Iar Cate Blanchett o interpretează pe Phyllis Schlafly, autoarea și activista conservatoare care a pus bazele mișcării care a împiedicat acest important pas progresist.

Primul episod este o trecere în revistă a situației, o prezentarea a principalilor actori și a mizelor acestora. E 1971, NOW tocmai reușise să pună destulă presiune pe congresul SUA pentru a vota amendarea constituției, iar ratificarea ERA-ului pare să aibă sprijinul ambelor partide. Da, chiar și a Partidului Republican, întrucât aripa conservatoare încă își linge rănile după înfrângerea lui Goldwater, iar altele par să fie subiectele care disting mainstreamul celor două mari partide americane.

Altele sunt subiectele care o preocupă și pe Phyllis Schlafly, protagonista serialului. Anume siguranța națională, anti-comunismul, creșterea influenței lui Ronald Reagan în Partidul Republican și propria campanie electorală pentru congres. Descoperind că nu are sprijinul soțului pentru candidatură și că expertiza sa în domeniul înarmării nucleare nu este luată în serios de mai marii partidului, Schlafly începe să-și construiască abil o bază de putere politică opunîndu-se ratificării amendamentului pentru drepturi egale.

Primul episod înșiră din avion și multe dintre temele care vor fi explorate în oarece detaliu de episoadele viitoare, organizate curat câte una sau două pe episod. Evident, se prezintă nevoia pentru drepturi egale între genuri, felul în care sexismul se manifestă în societate de la agresiune sexuală, la discriminare economică și la locul de muncă la desconsiderare profesională. Dar se realizează și o racordare a evenimentelor din perioadă la momentul prezent prin folosirea unei mișcări de masă cu un obiectiv precis pentru a transforma semnificativ cultura unei națiuni (ceea ce de exemplu poate avea ecouri și în petiția CPF de la noi), tensiunile interpersonale din cadrul mișcării feministe, precum se aduce și o critică intersecțională a feminismului din al doilea val menționând carențele sale în a trata și adresa discriminările pe bază de rasă, clasă sau orientare sexuală.

Virtuțile principale ale serialului stau în caracterul didactic și polemic

Așadar virtuțile principale ale serialului stau în caracterul didactic și polemic, cel puțin din punctul meu de vedere. De aceea mi se pare cel puțin deranjant, dacă nu chiar problematică maniera de realizare cinematografică care pastișează filmele din anii 1970 ale lui John Cassavetes care se remarcă printr-o abordare documentaristică și chiar voioristică.

Camera ținută în mână care caută actorii în timp ce se plimbă prin scenă, decorul mundan (birouri, dormitoare, camere de hotel) străpuns de accente intime (băi, lenjerie, mese nearanjate, truse de machiaj) încadrarea personajelor pe holuri și uși ca și cum ar fi întrezăriți ilicit, folosirea oglinzilor pentru a arăta mai multe spații în același timp evitând astfel montajul, toate acestea sînt mărci ale autenticului.

Dar Cassavetes se remarcă prin drame complexe moral, răvășitoare emoțional, cu personaje care trebuie simțite mai mult decît înțelese, iar toate aceste mărci stilistice vin pentru a facilita jocul actorilor. În timp ce serialul se mulțumește doar să preia abordarea construcției cinematografice, punând-o în slujba unui joc actoricesc mult mai convențional, care prețuiește claritatea emoțiilor și explicitarea resorturilor care animează personajele.

(Opening Night de John Cassavetes, direcție de imagine Alan Ruban)

De aceea mijloacele prin care Mrs. America încearcă să-și construiască autenticul mi se par lipsite de onestitate, insistând asupra prefacerii că spectatorul a fost un martor la evenimente, mai ales combinat cu reconstituirile somptuoase ale diferitelor evenimente emblematice pe care le asociem cu personajele în cauză (sau care ni se par credibile și iconice din experiență, dacă nu sîntem familiari cu personajele respective). Artistic această manieră de a realiza o producție biografică și istorică este artificială, iar retoric cred că riscă să și pună capac dezbaterilor pe care de abia le aduce în atenția publicului larg.