Publicată în 1974 și desemnată best-seller în 1975, cartea de istorie orală a lui Studs Terkel, Working: People talk about what they do all day and how they feel about what they do, constă în peste o sută de interviuri cu oameni ai muncii din Statele Unite. Interviurile au fost colectate pe o perioadă de 10 ani de Terkel, cunoscut deja la acea vreme ca autor de istorii orale. În concordanță cu tradiția istoriilor orale literare, interviurile sunt editate, întrebările lui Terkel eliminate, și prezența lui redusă cât mai tare, rezultând un corp de text coerent pt fiecare persoană intervievată. 

Volumul este împărțit în nouă părți (books), fiecare împărțită la rândul ei în câteva subcapitole tematice, cu titluri precum „Doar o gospodină” sau „Lucrând pământul”. Însă legătura tematică e uneori destul de vagă, iar ordinea subcapitolelor aparent aleatorie. Astfel, experiența citirii este năucitoare și imersivă: treceri bruște de la o restauratoare de cărți vechi la un frizer, de la un polițist la un muncitor la linia de asamblare, pe parcursul a aproape o mie de pagini. 

Zilele astea, istoria orală ca specie a nonficțiunii literare este asociată mai ales cu scriitoarea bielorusă Svetlana Alexievitch, câștigătoare a premiului Nobel pentru literatură în 2015. Re-editarea cărților sale ca urmare a premiului, precum și faptul că unele povestiri din volumul său „Dezastrul de la Cernobîl” au servit ca inspirație pentru faimosul serial HBO Chernobyl, au pus această specie literară pe lista de lectură a multora dintre noi.

Studs Terkel este cu o generație mai bătrân decât Alexievitch; cei doi aparțin unor școli de literatură diferite, iar cărțile lor sunt pe cât de diferite e posibil în interiorul genului literar pe care îl practică. Unde Alexievitch țintește spre narativitate, construind din cei intervievați personaje literare, Terkel se concentrează asupra unui singur aspect al vieții lor, pe care îl explorează cu rigurozitate, în sprijinul unei viziuni istorice și politice. 

Acest volum, fiind despre muncă, este inerent despre violență.

În ciuda haosului aparent al cuprinsului, Terkel face mult mai mult decât să noteze povești aleatorii. Principiul director al volumului, ambiția sa politică, și mijloacele literare folosite, sunt cu toate articulate explicit în introducere. Aceasta se deschide cu fraza „Acest volum, fiind despre muncă, este inerent despre violență”.

Individual, doar câteva dintre povestiri fac explicită legătura dintre violență și muncă, subiecții lui Terkel alegând să se concentreze pe felurite aspecte al muncii.

Mulți sunt fericiți să vorbească despre aspectele tehnice, precum chelnerița Dolores Dante, care ne povestește cum se așează farfuriile pe masă fără zgomot, sau muncitorul în oțelărie Mike LeFevre, sau Terry Mason, care detaliază ritualul prin care o însoțitoare de bord face oamenii de afaceri să se simtă confortabil, flirtând și acceptând țigări.

Alții se concentrează pe aspectul inter-uman, interacțiunile cu colegii, negocierea zilnică a respectului colegilor mai calificați (cum este cazul lui Phil Stallings, muncitor în fabrica de automobile) sau menținerea moralului subordonaților (Tom Brand, manager în aceeași fabrică). Pentru Casnica 2, mecanismul de separare a muncii de timpul liber, amândouă având loc în același spațiu și cu aceiași oameni, e subiectul de interes principal.

Cele mai notabile exemple explicite de violență sunt câteva accidente în fabrică, bătăile ocazionale pe care le încasează un agent de recuperare a datoriilor, confruntările violente din poveștile polițiștilor¹Subcapitolul dedicat poliției este una dintre cele mai interesante părți din carte. Terkel intervievează un polițist alb rasist și un polițist de culoare, amândoi lucrând în același cartier predominant de culoare din Chicago, colegi la care a ajuns prin aceeași relație. Diferențele dintre ei nu se limitează la discursul despre rasă și nici măcar la discursul economic și social; viziuni complet diferite despre rolul poliției și ce muncă trebuie făcută zilnic de polițiști pe stradă emerg din cele două voci..  

Dar violența, după cum ne atrage atenția Terkel, este vizibilă peste tot. Nu doar în oasele rupte brusc de o mașinărie de câteva tone, ci și în leziunile repetitive ale recepționerelor. Când Louis Hayward, lucrător într-un hotel, povestește despre limbajul și atitudinea rasistă a clienților săi, tresărim ca în fața poveștilor lui Hooker despre clienții săi abuzatori sexual. Tipare mai largi ale violenței sistemice emerg din poveștilor celor care se tem că odată ieșiți la pensie nu își vor mai putea permite casa în care locuiesc, a celor care trebuie să se lupte cu anii în instanțe pentru a-și obține banii datorați de casele de asigurări pentru accidente la muncă.

Pe lângă fraza de început, sunt destule indicații, atât în text (nu în interviuri, ci în introducerea lui Terkel), cât și în elemente metatextuale precum motto-urile din Brecht, că avem de-a face cu o operă de stânga.

În ultimii ani, discuțiile despre volum și aniversările sale s-au sfiit să folosească cuvintele stânga sau socialism. S-a scris destul de mult despre „oamenii lui Terkel” și despre varietatea atitudinilor lor față de muncă și despre bogăția atâtor experiențe diferite.

Dacă aceste cronici extrag vreo concluzie din volum, este întotdeauna despre rolul muncii în viețile oamenilor, de obicei o concluzie călduță și simpatică despre căutarea împlinirii, sau despre cum munca e, până la urmă, similară indiferent de profesie. Working este, însă, în primul rând, o carte despre violența muncii și a societății în care trăim.