Este un îndemn pe care l-am tot auzit de fiecare dată când refuzăm să participăm la o activitate care nu ne place: trebuie să ieși din zona de confort. Aceasta e văzută ca spațiul unde ne simțim în siguranță emoțional. Pentru cei mai mulți dintre noi este acasă, probabil pe canapea, cu un serial în față și pisica lângă. Poate fi un nivel de apropiere confortabilă, față de unele persoane, sau acceptarea de a rămâne în situații neplăcute, dar familiare. Astfel, zona de confort are nu doar limite geografice, palpabile, dar și imaginate.
Orice imperativ poate avea însă și efectul advers de a produce un regres mult mai mare. De exemplu, ca persoană care a suferit o perioadă lungă de timp de FOMO (fear of missing out), ideea mea de confort era să ies cât mai mult din casă și să particip la lucruri cât mai diverse. Pentru mine a fost un câștig când acasă a intrat în zona mea de confort. Când pot să stau acasă sâmbătă seara fără să simt anxietate. Tocmai din aceste motive, ieșirea din zona de confort înseamnă lucruri diferite pentru oameni cu nevoi diverse. Cu toate acestea, după 40 de ani de folosire a termenului, sensul rămâne într-o zonă de confort, adică într-o înțelegere hegemonică.
În pandemie, ieșirea din zona de confort geografic s-a putut face cu greu. A rămas limitată la spațiul de acasă, pentru cei care au avut confortul unui „acasă”. Pentru alții nu oferă nici măcar confort: România are procentul cel mai mare din UE de persoane care trăiesc în locuințe supraaglomerate, 46,3% din populația țării, în timp ce 16,7% suferă de depravare locativă (potrivit Eurostat).
Cam pentru jumătate din populația României ieșirea din zona de confort este cu atât mai grea cu cât în ultima vreme aceasta a ajuns să însemne îmbunătățire personală: cursuri de limbi străine, sport etc.
Problema cu dezvoltarea personală și cu ieșirea din zona de confort nu este că aceste tipuri de activități sunt greșite în sine. Problematic este atât modul în care contribuie la presiunile pe care le punem asupra noastră, cât și scopul pentru care le facem.
Îmbunătățirea, pe care acum o vedem ca pe un termen cu o aplicare mai largă, a apărut pentru a descrie procesul de creșterea a profitului de pe urma unui teren. În acest context, presiunea de a te îmbunătăți într-o perioadă în care totul pare că devine din ce în ce mai incert și imprevizibil pare dintr-o altă lume. Dacă activitățile pot fi făcute de dragul activităților și din grijă de sine atunci pot aduce relaxare. Doar că, de multe ori, faptul că reușim să facem unul dintre aceste lucruri ajunge să fie o reușită în sine. Mulți dintre noi nu avem spațiu, multe sunt activități costisitoare, unele necesită concentrare, iar în perioade de anxietate orice poate să pară dificil.
Istoria zonei de confort
Conform unei analize pe Ngram, o aplicație de la Google în care poți să urmărești popularitatea unui termen în lucrări scrise, am observat că inițial termenul a fost folosit pentru a descrie confortul termic, folosit cu precădere în reviste despre frigidere și soluții de aclimatizare. Termenul a fost introdus de către John Shepperd între 1913 – 1925 și se referea la condiții optime de mediu, iar cele mai multe publicații îl folosesc în raport cu confortul față de factori fizici de mediu. În anii ‘80 a început să apară și în cărțile de self-help, iar numărul de folosiri a crescut.
Primele utilizări în legătură cu spațiul de confort emoțional au fost în cărți cu sfaturi privind consilierea psihologică și respectarea spațiului de confort al persoanei consiliate.
Un bun exemplu este cartea Stress and the manager, scrisă de Karl Albrecht, în care sunt oferite soluții de gestionare a stresului și de protejare a zonei de confort a managerilor.
Un alt exemplu este Nice guys finish first: how to get people to do what you want, and thank you for it, scrisă de Jard DeVille, în care zona de confort este descrisă cumva neutru ca spațiu în care oamenii își petrec majoritatea timpului și atrage atenția asupra faptului că nu pot fi judecați când sunt în afara ei.
Setting goals, publicată în 1985, descrie termenul în înțelegerea sa actuală, ca un factor care limitează atingerea potențialului maxim.
Astfel, trebuie să ieși din zona de confort reprezintă un imperativ modern pentru creșterea productivității și este folosit de manualele de management pentru mobilizarea și motivarea angajaților.
Am început să ne dorim să ieșim cât mai des din zona de confort ca soluție pentru îmbunătățirea personală (personal improvement). Termenul de îmbunătățire a apărut în Anglia, în sec XVII, pentru a descrie acțiunile întreprinse pentru creșterea profitului de pe urma pământului avut, provenind din franceză: au profit de, și nu se referă neapărat la a face ceva mai bun în termeni generali.
Istorica Ellen Meiksins Wood, în lucrarea Originea capitalismului, arată rolul jucat de această relație în dezvoltarea capitalismului: proprietarii de pământ nu lucrau pământul, ci îl dădeau în arendă către fermierii care erau preocupați să-l îmbunătățească pentru a putea plăti arendă și a obține și un surplus.
Există o linie de demarcație greu de sesizat între ce înseamnă îmbunătățirea pe care o facem doar pentru noi înșine de cea pentru cea pe care o facem din presiunea carierei sau a celor din jur. Cu toate că avântul pe care dezvoltarea personală l-a luat ca practică socială a fost mai mult pentru a răspunde problemelor legate de carieră, el ajunge să fie în unele circumstanțe și un imperativ social personal, un element de status și de recunoaștere socială – persoana care s-a regăsit cel mai bine pe sine în pandemie. Iar în acest context, poate să anuleze efectele așteptate, presiunea de a performa blocând tocmai creșterea emoțională.