Pe 15 mai a fost ziua oficială a relaxării măsurilor de protecţie împotriva pandemiei şi sfârşitul stării de urgenţă instituită acum 2 luni. Şi, chiar dacă e posibil să vedem o resurgenţă în numărul de cazuri şi decese din cauza COVID-19 sau dacă urmează alte măsuri de precauţie „recomandate” sau stări de alertă, 15 mai marchează un moment important în pandemia actuală. Oamenii sunt deja mult mai relaxaţi pe străzi încă de când s-a anunţat sfârşitul stării de urgenţă, iar măsurile de precauţie sunt abandonate mai mult sau mai puţin treptat. Cu greu se va mai reveni la nivelul de atenţie de dinainte, chiar şi dacă vor exista consecinţe serioase în viitor.
Ce e important însă după această perioadă e să nu uităm ce s-a întâmplat în timpul acestei crize.
Mediul privat e interesat doar de propriul buzunar
Să nu uităm de patronii care au pus profitul în faţa siguranţei propriilor angajaţi (şi chiar a clienţilor). Mulți patroni şi manageri şi-au chemat angajaţii la muncă chiar dacă aceştia puteau lucra foarte bine de acasă doar ca să poată să-şi exercite controlul complet asupra lor în continuare. Care nu şi-au pus afacerile neesenţiale pe pauză cu riscul unei pierderi în profitul anual şi şi-au vulnerabilizat astfel angajaţii. Care nu au fost pregătiţi pentru nici o pauză în activitate, de oricare natură ar fi ea. Care n-au luat măsurile de siguranţă necesare pentru a-şi proteja suficient toţi angajaţii, fie că vorbim de lucrătorii din România sau din diaspora. Care au cerut imediat ajutorul de la stat să-i scoată din nămol, acelaşi stat a cărui existenţă şi orice fel de intervenţie economică o înjură regulat. Care nici atunci când au primit ajutorul de la stat, nu au fost în stare să-l distribuie echitabil mai departe propriilor angajaţi.
Să nu uităm de marile corporaţii care, deşi ar fi avut destule resurse să administreze situaţia fără mari solicitări din partea angajaţilor, i-au obligat pe aceștia să depună de cele mai multe ori efortul cel mai mare. Asta indiferent dacă vorbim despre tranziţia la telemuncă şi asigurarea condiţiilor pentru îndeplinirea acesteia, asigurarea respectării tuturor măsurilor de protecţie sau menţinerea (sau chiar creşterea) productivităţii în timpul unei crize care ne afectează pe toţi atât fizic, cât şi mental. Corporaţii care în managementul lor mijlociu și superior cultivă o grămadă de persoane care minimează sau pur şi neagă adevărul ştiinţific al pandemiei (aşa cum fac cu multe dintre problemele sistematice în general) în favoarea credinţei neoliberale axate pe menţinerea profitului şi a „economiei” (termen nebulos care poate însemna orice) în picioare cu orice preţ, inclusiv uman.
Să nu uităm de antreprenorii care mai întâi au încercat să lupte împotriva oricăror măsuri de precauţie ce ar putea să le afecteze afacerea, apoi au cerut concesii peste concesii de la stat şi şi-au făcut campanii de marketing pe baza unei tragedii, de cele mai multe târându-şi şi angajaţii în asta.
Vezi tupeul ăstuia? E ENOOOORM! ENORM!
Statul român e slab și nu poate face mare lucru să ne ajute
Să nu uităm că statul s-a dovedit din nou a fi slab, incompetent şi mai repede predispus să facă uz şi abuz de forţă şi să protejeze „economia” decât să lucreze în folosul tuturor cetăţenilor. Un stat erodat, aproape minimal, ale cărui singure unelte cât de cât puternice au rămas organele de represiune şi în care neîncrederea (uneori pe bună dreptate) generalizată din partea populaţiei s-a tradus în îmbolnăviri şi decese în această situaţie, chiar şi când au fost luate unele decizii bune. Un stat al căror autorităţi de orice fel nu au fost în stare să comunice eficient şi să creeze un cadru legislativ şi executiv adecvat pentru administrarea unei asemenea crize cu eficienţă maximală. Un stat în care efectele subfinanţării şi subdezvoltării sectoarelor cheie precum sănătatea sau educaţia şi ale lobbyului puternic al patronatelor au fost expuse visceral în situaţia de criză.
Să nu uităm că avem un sistem medical de stat inadecvat, prost echipat, prost finanţat şi nepregătit din toate punctele de vedere nu numai pentru a face faţă unei pandemii, dar şi pentru a asigura accesul şi a satisface nevoile legate de sănătate ale populaţiei. Că nu avem o infrastructură medicală publică destul de robustă încât să poată rezista unui şoc de orice fel şi că nu numai că nu avem destule spitale, dar şi dispensarele şi policlinicele care ar fi putut contribui la un sistem de tratament şi monitorizare descentralizat au tot dispărut în ultima vreme (mai ales din mediul rural, unde e nevoie maximă de ele). Că ducem lipsă acută de resurse financiare şi umane în cercetare şi în sănătate publică.
Sănătatea din România e pe butuci și nu e nevoie de mare lucru ca să intre în criză
Să nu uităm că suntem o ţară unde populaţia este nesănatoasă şi la risc mărit într-o astfel de situaţie şi că aşa va rămâne până nu vom adresa multiplele cauze. Nu numai printr-un sistem de sănătate mai bun, axat pe prevenţie, dar şi prin sisteme complete de servicii sociale, de la educaţie până la centre comunitare pentru vârstnici.
Să nu uităm de sănătatea mintală care a fost şi ea afectată în această perioadă. S-au îndesit cazurile de depresie şi anxietate şi iar accesul la terapie şi tratament a fost îngreunat, mai ales la cele (puţine) decontate de stat.
Să nu uităm de sistemul medical privat care şi-a maximizat câştigurile căpuşând sistemul medical de stat ani de zile şi care a încercat (şi în prezent, a reuşit) să profite de pe urma pandemiei punând în vânzare teste COVID-19 la suprapreţ, însă când a fost nevoie mai mare de servicii medicale a dat bir cu fugiţii.
Să nu uităm de persoanele cu dizabilităţi, mai ales cele instituţionalizate, care din cauza discriminării şi a lipsei accesibilizării oraşelor şi a vieţii de zi cu zi, sunt blocate în locuinţele proprii sau în instituţii mult mai mult decât au fost persoanele fără dizabilităţi în carantină.
Dacă te temi pentru siguranța ta fizică, statul mai degrabă te bate decât te ajută, mai ales dacă ești minoritar
Să nu uităm de victimele violenţei domestice, al căror număr a crescut, victimele fiind nevoite să stea în aceeaşi casă cu agresorii şi mai mult timp în lipsă de alte opţiuni, precum adăposturi sau locuinţe subvenţionate de stat.
Să nu uităm de abuzurile forţelor de ordine, pentru care “siguranţă şi încredere” n-a reflectat niciodată situaţia de fapt şi de sistemul carceral care preferă să pedepsească (vezi amenzile record declarate în cele din urmă neconstituţionale) decât să ajute cetăţenii.
Să nu uităm de rasismul care este prezent în toată societatea românească şi care şi-a făcut simţit prezenţa şi în această criză, nu numai prin abuzurile poliţiştilor asupra comunităţilor rome, dar şi prin reacţiile rasiste la acestea şi dubla măsură cu care au fost tratate cazuri asemănătoare unde actorii au fost români albi din clasa mijlocie.
Să nu uităm de persoanele cu munca nerecunoscută sau discriminată de către stat, precum lucrătoarele şi lucrătorii sexuali, rămase fără nici o protecţie. Persoane care cunosc pe pielea lor abuzurile zilnice ale poliţiei cu mult înaintea celor făcute publicului larg în pandemie.
În general, suntem la un eveniment major distanță de colapsul total al societății române, dar nu e obligatoriu ca lucrurile să rămână așa
Să nu uităm de eşecul sistemului de producţie capitalist de a acoperi la timp nevoile într-o situaţie de criză, de la echipamente de protecţie esenţiale până la banala drojdie.
Să nu uităm că în momentele de criză, tot cei ce au resurse pre-existente pot profita de pe urma ei. Astfel, multe grupuri şi organizaţii care au format şi care profită de pe urma status quo-ului au putut să facă “crisis washing” şi diverse campanii de CSR ca să iasă câştigate măcar ca imagine şi de pe urma COVID-19, chiar dacă acelaşi status quo a fost responsabil pentru efectele cele mai nocive ale pandemiei.
Să nu uităm nici de munca domestică, care a crescut în această perioadă. Muncă domestică şi de reproducere făcută iarăși predominant de către femei. În multe cazuri acestea au trebuit nu numai să lucreze de acasă, dar şi să aibă grijă de copiii care n-au mai mers la şcoală şi să se ocupe de măsurile de prevenţie în casă pe lângă restul muncii domestice de zi cu zi.
Să nu uităm că toţi suntem conectaţi şi bunăstarea şi sănătatea celor de lângă noi ne afectează direct.
Să nu uităm că putem schimba sistemul ca să fie mai prietenos cu toţi oamenii şi cu mediul înconjurător oricând. Că toţi am putea să muncim mai puţin, să poluăm mai puţin, să ne odihnim şi recreăm mai mult. Criza asta ne-a dovedit că schimbarea e doar o chestiune de voinţă politică, nicidecum o imposibilitate a legilor universului.
Lista asta nu e deloc exhaustivă. Sunt multe lecţii de învățat din această pandemie. Acum depinde de noi toţi dacă ne putem organiza atât politic cât şi social astfel încât să încercăm să rezolvăm problemele sistemice făcute şi mai evidente de către această criză sau dacă o să uităm şi o să revenim la un normal care ne dăunează tuturor nu numai pe timp de pandemie, dar şi în viaţa de zi cu zi.