La puţin timp după ce am început masteratul, părinţii mei s-au despărţit. Aveam privilegiul de a fi parţial întreţinută de aceştia până la momentul respectiv, cu excepţia unor joburi sezoniere şi a burselor de la facultate. Divorţul lor a fost un şoc pentru mine pe mai multe planuri, printre care şi cel financiar. Salariile care împreună erau suficiente pentru a ţine pe picioare o familie, chiar cu o fiică studentă în alt oraş, au devenit instant mult prea mici pentru necesităţile personale separate. Astfel, a trebuit să încerc să mă descurc fără ajutorul lor.

Pentru că masteratul nu îmi permitea să am un job full-time din cauza cursurilor care începeau adesea la patru, am căutat alte opţiuni înainte de a renunţa la studii, deşi acesta ar fi fost pasul următor la care mă gândeam. 

Cu câţiva ani înainte de acel moment, îmi făcusem din curiozitate un cont pe o platformă online de freelancing unde oamenii îşi oferă serviciile de design grafic şi ilustraţie. Deşi mă descurcam bine în Photoshop, fiind pasionată de editare foto, nu am acordat niciodată atenţie contului respectiv pentru că nu simţeam o nevoie presantă de a câştiga bani sau aveam alte priorităţi, precum şcoala.

După divorţul alor mei, condusă de anxietate şi fără alte opţiuni la fel de convenabile, m-am decis să îmi testez norocul pe platforma respectivă. Platforma se adresează clienţilor din toată lumea şi funcţionează în două moduri: proiecte one-on-one, unde un designer lucrează în mod direct cu un client, şi concursuri cu premii în bani, unde mai mulţi designeri oferă concepte începând de la brieful unui client pe o perioadă prestabilită de timp, iar premiul merge la un singur designer din cei înscrişi. Concursurile, am aflat ulterior, sunt magnetul prin care sunt atraşi majoritatea clienţilor pe platformă şi reprezintă muncă speculativă, despre care voi vorbi puţin mai târziu. Platforma are rol de mediator între designer şi client, păstrând un comision din proiecte şi concursuri.

Munca speculativă este orice fel de muncă creativă făcută sau trimisă de designeri voluntari către potențiali clienți, în condițiile în care un comision corect sau rezonabil nu a fost agreat în scris.

Aveam foarte puţină experienţă cu site-ul după ceva ani de pauză. Participasem în joacă la nişte concursuri în adolescenţă, cu un skillset ce încorpora nişte editare foto (aproape inutilă) şi puţin desen, fără vreo noţiune de design grafic sau de comunicare cu clienţii. Când m-am decis să încerc din nou, de data asta serios, a trebuit să înţeleg spaţiul de lucru de la zero, şi să învăţ să lucrez profesionist, din tutoriale pe YouTube şi articole de blog.

Pentru designerii care nu au foarte multe conexiuni, recenzii de la clienţi sau un portofoliu stufos – lucruri pe care, bineînţeles, nu le aveam nici eu – obţinerea proiectelor individuale este aproape imposibilă. Clienţii care intră pe platformă se ghidează după portofoliu şi recenzii, pe care le poţi construi doar lucrând pe platformă pe gratis, de cele mai multe multe ori. Aşa că am început să particip la concursuri. Mi-am ales o nişă de design care se potrivea cel mai bine abilităţilor mele de la vremea respectivă şi am început să înscriu concepte în competiţii.

Concursurile de design sunt o junglă

În teorie, concursurile se desfăşoară cu clienţii dând feedback constant designerilor care participă la ele, pentru ca aceştia să stie dacă îşi pierd timpul şi să poată rafina conceptul dacă el pare interesant pentru client. În practică, concursurile de design sunt o junglă.

Există clienţi care nu răspund deloc, pentru că nu au timp, nu au abilităţi tehnice sau pur şi simplu uită complet că pornesc concursurile. Există clienţi care le răspund tuturor designerilor (puteam afla asta printr-o statistică afişată în fiecare concurs) şi cer zeci de variante de la toţi, cerând apoi un refund la finalul concursului, fără să ofere astfel niciun ban din premiu pentru zeci de ore de muncă. Există şi clienţi care sunt direcţi când conceptele le plac sau nu pentru a filtra designerii de la început şi a minimaliza munca inutilă, dar sunt, bineînţeles, mai rari.

Pentru designeri, concursurile sunt un mod de lucru foarte obositor şi incorect, dar sunt o etapă necesară pentru a putea ajunge la a avea proiecte individuale în cadrul platformei. În primul rând, din însuşi modelul de lucru, majoritatea muncii este speculativă, deci neplătită. În al doilea rând, foarte mulţi designeri abuzează regulile, copiază concepte sau spamează, ceea ce poate deveni foarte frustrant. Însă comportamentele devin uşor de înţeles când ne gândim la cine şi de unde sunt mulţi dintre aceşti utilizatori; în unele ţări, un premiu de câteva sute de dolari de la un concurs ar putea fi un salariu câştigat într-o lună de muncă grea.

Nici România nu-i departe de situaţia asta, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care am continuat să muncesc prin platforma respectivă, deşi era adesea enervant. Relativ la volumul de muncă, chiar şi însumând orele de muncă gratis, banii câştigaţi ocazional (şi prin noroc) din concursuri erau mai mulţi decât aş fi putut câştiga la un job part-time entry-level. Erau şi alte părţi bune, de care îmi e dor având un job de birou. Puteam lucra din pijamale. Îmi puteam alege programul, nu depindeam de vreun şef. Puteam să ajung la facultate şi să lucrez când aveam chef. Puteam să lucrez două ore pe zi.

Însă era foarte uşor să intru pe telefon să dau refresh aproape instinctiv platformei ca să văd dacă-mi mai răspundea vreun client şi lăsam orice activitate puteam ca să răspund sau să lucrez dacă era nevoie. Depinzând de recenziile lăsate de clienţi pe profilul meu pentru proiecte viitoare (căci algoritmul se baza şi pe ele), încercam în mod constant să fiu on. Pe lângă asta, condiţionarea socială de care am avut parte toată viaţa ca femeie mi-a influenţat relaţiile cu clienţii. 

Eram poate mai serviabilă şi mai amabilă decât aş fi vrut în sinea mea, chiar dacă discutam doar online. Încercam mereu să răspund cât mai repede şi să păstrez un ton pozitiv, chiar şi la revizia cu numărul douăzeci. Pe parcurs, micile dezamăgiri inevitabile în tipul ăsta de muncă m-au temperat şi m-au făcut să devin mai asertivă, mai directă şi mai atentă cu timpul meu, ceea ce mă bucură privind înapoi.

Muncile creative și freelancingul te lasă expus precarității

Principala frustrare era munca pe gratis. Pe acest site, munca speculativă e majoritară, iar deţinătorii platformei nu au nicio problemă cu clienţii care se hotărăsc să-și ceară banii înapoi la sfârşitul unui concurs de patru zile cu sute de concepte. Ba mai mult, e condiţia principală cu care atrag clienţii, 100% money back guarantee, pentru că e un model de business care funcţionează pentru cele două părţi. Din munca gratis, designerii îşi construiesc portofoliile, câştigă experienţă, expunere şi speră să prindă suficiente proiecte ca să-şi plătească facturile pe luna viitoare, dacă trăiesc din asta.

Munca creativă e adesea privită ca fiind lipsită de valoare şi platformele susţinute pe muncă speculativă sunt problematice pentru că perpetuează acest sistem. Însă pentru mulţi oameni ele pot fi singurele opţiuni viabile de a obţine un venit într-o anumită perioadă a vieţii. Soluţia nu e să învinovăţim persoanele care apelează la ele. Dacă este necesar să muncim, ar trebui măcar să putem munci în condiţii bune.

Deşi munca de tipul ăsta se simte adesea ca ceva foarte individual şi izolant, partea de forum a site-ului pe care am lucrat arăta universalitatea problemelor şi conștientizarea comună a lor de către designeri. Pe multe fire de discuție se tratează probleme comune, iar oamenii încearcă să se ajute reciproc. Există thread-uridespre clienţi imposibili, despre problemele cu banii şi despre echilibrul muncă-viaţă, printre altele. 

După ce site-ul a crescut comisioanele brusc, invocând nişte motive irelevante, au existat şi discuţii despre sindicalizare în rândul comunităţii designerilor scandalizaţi de decizie. Din păcate, nimeni nu a îndrăznit să spere prea mult, sindicalizarea părând imposibilă în acest mediu online. Concluzia generală de pe forum a fost că singura opţiune e ca fiecare să-şi găsească cât mai multe surse de venit în caz că una dintre ele (precum acest site) nu mai funcţionează. 

Cred că sentimentul de nesiguranţă din discuţia respectivă ilustrează foarte bine şi experienţa mea de freelancer începător, cu resurse de timp, emoţionale şi tehnice limitate. Simţeam adesea că nu fac destul, iar dacă făceam prea mult simţeam că ar trebui să mă temperez ca să nu intru în burnout. Unele luni erau foarte bune financiar, în altele nu găseam niciun client şi nu câştigam niciun concurs. De-asta nici nu puteam refuza vreun proiect chiar dacă eram foarte aglomerată – nu ştiam niciodată când apare următorul şi nu simţeam că am o plasă de siguranţă nici când aveam ceva bani. Aveam mai mult control asupra produsului final al muncii mele decât am lucrând într-un birou, ceea ce mă făcea mai productivă şi mai împlinită, dar fiecare zi neproductivă se simţea ca un şut pe care mi-l dădeam singură în stomac.

Şi totuşi, în zilele lente când pierd opt ore dând refresh pe Facebook la birou pentru că taskurile mele sunt blocate în cine ştie ce stadiu de aprobare, m-aş întoarce la freelancing dacă aş găsi căi să trec peste sentimentele de nesiguranţă şi vinovăţie, dar şi condiţii de muncă mai bune.