Acum, când ia sfârșit viața noastră în stare de urgență și începe una nouă, în stare de alertă, stăm puțin și ne uităm în urmă. Facem asta pentru că nu e foarte clar dacă pentru decidenții politici chiar a existat o criză de gestionat, în afara angoaselor personale legate de propria incapacitate de a guverna.
E lesne de înțeles că genul ăsta de criză e fără precedent în istoria recentă și că fiecare stat a gafat într-o oarecare măsură în gestionarea crizei. Există o discuție importantă și despre modul în care sunt construite statele moderne și cât de bine sunt pregătite să facă față unor astfel de șocuri, dar ea poate să fie subiectul unui articol viitor. E mai degrabă interesant să vedem cam câte greșeli consecutive poată să facă un președinte și un guvern, fără să învețe nimic din ele.
Merită să ne amintim că discuția inițială despre pandemie a fost dusă la un nivel superficial, în care autoritățile au încercat să minimizeze cât mai mult posibilitatea unui focar important în România și s-a rezumat la plimbarea pe la TV a unor „specialiști” plini de argumente îndoielnice și la declarații sforăitoare ale unei clase politice total deconectate de la realitatea din jur. Toate acestea se întâmplau când deja începuseră să curgă informațiile despre riscul unei pandemii globale și după ce Guvernul își pusese semnătura pe un buget în care sănătatea era tratată ca o glumă.
Începutul crizei a prins guvernul captiv în propria criză de identitate, în condițiile în care Klaus Iohannis se tot străduia să declanșeze alegerile anticipate, ignorând total furtuna care se isca în jurul lui. Ce a urmat, ne cam amintim cu toții și a creat material de glume pentru câteva săptămâni: guvernul demis se făcea că lucrează, dar fără uneltele necesare, primul-ministru desemnat fugea din Parlament speriat că ar putea chiar să ajungă în funcție, iar la final ne-am ales cu același Guvern care fusese deja demis și care nu avea prea mult chef să gestioneze această criză. Era oarecum de înțeles, fiind format în mare parte din oameni care veniseră în funcții cu obiectivul de a deconstrui statul, același stat care acum trebuia gestionat pentru a proteja cetățenii.
Despre vreo mare formă de protecție n-a fost însă vorba, ținând cont că principala armă de gestionare a crizei a fost copierea măsurilor pe care le vedea fiecare prin alte state europene, fără adaptarea corespunzătoare la nevoile societății și a cetățenilor din România. Dacă a existat totuși o adaptare, a fost la specificul pe care l-a luat Statul Român în ultima perioadă, acela al unei guvernări prin instituții de forță și restrângere fără control a libertăților cetățenești. Totul s-a petrecut sub umbrelă unui act legislativ redactat ca o ciornă și în marșul triumfal al poliției și armatei aduse, chipurile, pentru binele și protecția noastră.
Foto: Ziare.com
N-a existat o discuție reală despre ce înseamnă cu adevărat gestionarea crizei în sistemul medical sau despre faptul că un guvern care lucra deja de 4 luni de zile nu avea stocuri medicale sau vreun plan pentru achiziționarea lor. N-a existat vreo discuție despre cum protejăm mai bine categoriile vulnerabile, despre ce avea să se întâmple cu cei care nu au o casă unde să se izoleze. Nu s-a vorbit nici despre cetățenii care erau în continuare nevoiți să meargă la muncă pentru a ține în picioare iluzia siguranței din izolare a celorlalți. N-au existat analize de impact ale măsurilor și nici indicatorii pentru a măsura eficiența lor. Totul s-a rezumat la un marș triumfal al declarațiilor, suprapuse peste imaginea unui stat în descompunere și în care cetățenii lăsați în urmă simțeau cum sunt abandonați de tot.
Mai merită menționată și dimensiunea economică în gestionarea acestei crize, dimensiune care va deveni tot mai evidentă pe măsură ce recesiunea economică, spre care ne îndreptam deja, își va produce efectele. Protecția angajaților a fost, și de această dată, ultima prioritate a Guvernului. Negocierile inițiale pentru măsurile economice s-au dus preponderent cu reprezentanții patronatelor, mai ales cu marile companii care căutau să-și acopere pierderile din banii statului, deși înainte de criză existau multe voci din zona privată care l-ar fi dorit desființat. Sumele de bani alocate pentru pachetele de relansare economică sunt infime, inclusiv comparat cu statele UE din jurul nostru, traseul lor este neclar, iar impactul imposibil de măsurat, mai ales din perspectiva nevoilor cetățenilor.
La final, ne uităm peste gafele și incoerența măsurilor, luate de un guvern complet nepregătit să gestioneze o țară în timpuri liniștite, cu atât mai puțin într-o criză, și avem imaginea României care se visa în viitorul care avea să nu mai vină vreodată. Cetățeanul este făcut responsabil de propria supraviețuire, mereu vinovat și niciodată îndreptățit la ce-i garantează Constituția și drepturile fundamentale alea omului. Statul, dezbrăcat de răspunderea sa socială și de protejare a propriilor cetățeni, devine doar o bâtă în mâna celor care tânjesc mereu după putere, dar sunt lipsiți de capacitatea de a o gestiona și de a răspunde pentru felul în care o fac.
În realitate, cetățenii s-au dovedit cei mai responsabili și mai maturi din întreg haosul în care au fost aruncați. Aceasta este probabil cea mai importantă lecție cu care rămânem din lunile care au trecut și singura care ne dă speranțe că vom putea construi, cândva, ceva împreună, chiar și în pustiul celor care se încăpățânează să creadă că politica poate exista fără oameni.