Partea a 2-a din seria ZIUA MUNCII. Partea întâi o puteți găsi aici.

În prima parte am vorbit despre istoria zilei zilei muncii, atât în România cât și internațional. Aici vrem să vorbim despre prezentul ei.

În 2020, 1 mai ne găsește în plină criză globală, provocată de o pandemie fără precedent. Fiecare țară din lume a fost atinsă și muncitorii din fiecare sunt afectați economic. Impactul pandemiei diferă de la țară la țară, conform unor factori pe care abia începem să îi înțelegem, dar la nivelul angajaților deja sunt vizibile niște trenduri globale. Șomajul a crescut năucitor. Pentru cei angajați cu ora, de multe ori în industrii dependente de turism, care erau deja în situații precare, criza înseamnă dispariția muncii și a banilor. Și cei care nu și-au pierdut locul de muncă au fost afectați economic, mulți fiind nevoiți să intre în șomaj tehnic sau concediu de odihnă forțat. În Europa și implicit în România, criza a scos în relief dureros una dintre categoriile cele mai vulnerabile și exploatate de muncitori: muncitorii migranți sezonieri, pe a căror umeri se sprijină producția agricolă din întreaga lume. 

Este tot mai palpabilă anxietatea că, și de data asta, costul colapsului sistemului financiar va fi plătit de către lucrătoare. Cum s-a întâmplat după 2008, clasa de mijloc va fi împinsă în precaritate și sărăcie, iar cei săraci deja vor suferi atroce și coșmăresc, în timp ce la vârf consecințelor vor fi mai puțin violente și distructive cu viețile oamenilor. 

Contrar opiniilor multor persoane publice și a discursului promovat de majoritatea instituțiilor de presă, oamenii din România lucrează în majoritatea lor covârșitoare. Rata șomajului a ajuns să fie,  conform Mediafax, de 3,9% în ianuarie 2020, munca fără contract sau cea domestică nefiind inclusă în statistică. De asemenea, angajații și angajatele fac atât de multe ore peste program – plătite sau neplătite, încât în 2019 a fost necesară propunerea unei legi care să apere persoanele de la exploatare și auto-exploatare, cea din urmă motivată de insuficiența salariilor, bineînțeles. 

Nu în zadar am devenit „țara muncii ieftine”. Acest lucru s-a întâmplat pentru că puterea de negociere a muncitoarelor și muncitorilor a scăzut semnificativ în ultimii 30 de ani, iar după modificarea Legii dialogului social în 2011 s-a prăbușit în adâncuri tragice. Nevoia crescută de muncă calificată și necalificată, prestată calitativ și susținut, dar și facilitățile fiscale oferite de stat angajatorilor, pune toate persoanele angajate în câmpul muncii în poziția de a se organiza imediat; Atât pentru recâștigarea respectului, dar și pentru a cere un salariu corect în raport cu valoarea economică a muncii lor, dar și adaptat la nevoile reale de consum din România. 

De acest 1 mai suntem în imposibilitatea de a organiza genul de acțiuni publice pe care le-am invocat la început. În întreaga lume, miliarde oameni sunt aflați în lockdown, ori impus de stat ori doar recomandat, și, aproape în întreaga lume evenimentele mari sunt interzise. Nu vor fi marșuri și manifestații în orașele care sunt obișnuite cu astfel de festivități, și nu vor fi acțiuni stradale spontane sau pichetări în comunitățile cel mai grav lovite de criză. Asta nu înseamnă că de acest 1 mai nu se luptă. Zeci de milioane de oameni din întreaga lume sunt determinați să nu lase corporațiile, oligarhii și guvernele să folosească această criză în beneficiu propriu. 

În New York se organizează, în mai, cea mai mare grevă a chiriilor din ultima sută de ani. Muncitorii din serviciile de livrare din SUA, muncitorii din industria ambalajelor din Irlanda, muncitorii din salubritate din Marea Britanie, sunt câțiva dintre cei care au protestat până acum în 2020, cerând protecție fizică rezonabilă adaptată pandemiei sau condiții umane de muncă. 

Federația Sindicală din Germania (DGB) organizează transmisiuni online ale discuțiilor și evenimentelor care să marcheze ziua de 1 mai. În România, Confederația Națională Sindicală „Cartel ALFA” transmite, de asemenea, online prima întâlnire din cadrul proiectului Academia Sindicale. 

Personalul medical de pe toate continentele a protestat de asemenea, condamnând guvernele care au eșuat în a proteja medicii și asistenții conform standardelor profesionale și le-au oferit narațiuni sforăitoare despre eroism în schimb.

Termenii muncitoare esențiale și muncitori esențiali a ajuns pe buzele tuturor de când a început criza cauzată de lupta cu răspândirea coronavirusului COVID-19. Asistentele medicale și asistenții medicali, medicii, lucrătoarele și lucrătorii din salubritate și comerț, îngrijitorii și îngrijitoarele de vârstnici, copii, de persoane cu nevoi speciale, curierii și poștașele, oameni care întreprind munci altădată invizibile pentru presă, clasa politică sau simpla recunoaștere individuală, sunt acum în sfârșit vizibili. Din păcate această recunoaștere a statutului nu se transformă încă în redistribuirea resurselor economice, iar efortul nostru comun trebuie să ducă la o schimbare. 

Vedem că muncitoarele și muncitorii esențiali sunt membrii familiilor noastre, vecinele de pe stradă sau din bloc, oameni care continuă să muncească în condiții de risc sporit și ne putem da seama ce se întâmplă cu majoritatea persoanelor angajate care nu se bucură de o minimă securitate socială și financiară. Este lupta noastră comună și trebuie să devină demersul fiecărei persoane să contribuie solidar la bunăstarea semenilor săi. 

Cu toate acestea, în mod paradoxal, există încă mulți pași care trebuie făcuți pentru a recunoaște munca esențială a femeilor care fac muncă domestică neplătită. Cum spune și Silvia Federici, autoarea legendarei cărți Caliban și vrăjitoarea – „Ceea ce ei numesc dragoste este muncă neplătită”. 1 mai este ziua muncii, deci și a celor care fac muncă de reproducere socială. Într-o societate în care munca definește statutul și valoarea unei persoane (nu că așa ne dorim să fie), este important să luptăm pentru recunoașterea contribuției tuturor. Eliberarea femeilor de muncile domestice, prin plătirea lor sau asigurarea externalizării părților posibile, este vizată de ziua internațională a muncii în aceeași măsură în care este vizată lupta pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă sau afirmarea măsurilor de securitate socială pentru salariați. 

1 mai este ziua muncii, indiferent de cine și în ce fel de aranjament economic este prestată. Toate și toți facem parte din societate și contribuim în diverse feluri la structura ei actuală. Fie că facem mobilă, artă, mâncare, aranjăm produse, conducem trenuri, facem cercetare, construim drumuri sau educăm și tratăm oameni, de 1 mai ne sărbătorim apartenența la câmpul muncii. E o ocazie să ne amintim de luptele și biruințele pe care le-au obținut sindicalistele și sindicaliștii de dinaintea noastră și ne organizăm cu semenii noștri pentru a continua această luptă. Mai ales acum, când tot mai multe lucruri par să nu mai fie muncă, iar productivitatea ne este impusă atât de angajatori, cât și de noi însene/înșine, e momentul să ne solidarizăm, să ne re-articulăm scopurile comune și să ieșim în public pentru a ne face auzite și auziți.

Noi, cele și cei care nu fac munci esențiale, dar ne bucurăm de existența lor, trebuie să începem să fim solidari în mod activ, să ne alăturăm demonstrațiilor de protest și petițiilor. Putem începe contribuind la propagarea unui discurs al recunoașterii statutului ocupațiilor invizibile (acum esențiale) și a recompensării lor echitabile. Putem începe recunoscând și recompensând munca domestică a femeilor. Putem începe vorbind cu cele și cei din jurul nostru despre muncă, exploatare, dar mai ales despre necesitatea organizării.