Atenție: acest articol conține spoilere privind povestea din Disco Elysium.

În ruinele unui oraș distrus de război acum jumătate de secol, un bărbat a fost spânzurat, iar detectivul trimis să rezolve crima a uitat totul despre el însuși și despre lumea în care se află. Așa se deschide Disco Elysium, RPG-ul publicat de ZA/UM la sfârșitul lui 2019. 

Desigur, principalul motor al jocului este investigarea morții bărbatului care atârnă de un copac de o săptămână dinainte de începutul acțiunii. Dar jucătorii vor observa rapid că povestea pe care o spun estonii de la ZA/UM în Disco Elysium conține mult mai multă politică decât te-ai aștepta de la ceea ce este esențialmente un roman polițist în formă de RPG.

Unul din primele lucruri pe care le afli despre bărbatul spânzurat în Martinaise, cartierul portuar al fostei capitale a lumii, Revachol, este că e cumva legat de un conflict sindical între Sindicatul Muncitorilor Portuari și Grupul Wild Pines, una din cele mai bogate corporații din lume.

Pe măsură ce discuți cu oamenii din Martinaise, în încercarea de a afla mai multe despre crimă, despre tine și despre lumea în care te afli, Disco Elysium te împinge să iei o poziție politic dintre cele patru ideologii principale ale jocului: comunism, fascism, libertarianism (numit în joc ultra-liberalism) sau neasumarea niciuneia dintre acestea, care te conduce spre cea de-a patra poziție (de fapt cea hegemonică în lumea Disco Elysium), moralismul – numele pe care creatorii jocului l-au dat centrismului.

Fiecare dintre ideologiile la care poți să aderi vine cu propriile avantaje și dezavantaje, dar niciuna dintre ele nu te va face plăcut de cei din lumea jocului. Nicăieri nu este mai clar acest lucru decât în explorarea moralismului ca ideologie dominantă, unde propriile tale gânduri (cu care interacționezi ca și cum ar fi alte personaje) devin din ce în ce mai critice față de alegerea ta de a nu îți asuma niciodată nicio poziție ideologică.

Moralismul pare la primă vedere rezonabil, dar pe măsură ce afli mai multe despre istoria lumii în care are loc Disco Elysium, devine clar că este ideologia principal responsabilă pentru starea de descompunere generală pe care o vezi în Martinaise. Așa cum arată și site-ul ZA/UM în descrierea plină de umor a celor patru ideologii, după ce comuniștii și fasciștii s-au luptat în Revachol, „națiunile străine raționale înarmate cu artilerie moderat de letală au venit și bombardat orașul, au pus toți comuniștii în fața unui zid neutru și au transformat Revacholul într-o colonie a datornicilor / zonă de buffer financiar / ce naiba au ei chef să fie. Ei conduc lumea.”

Istoria Revacholului și a lumii din joc este una sângeroasă și plină de regrete, la fel ca istoria personală a protagonistului. În Revachol a avut loc o revoluție comunistă, inspirată de scrierile socioeconomice ale filozofului Kras Mazov (Karl Marx-ul Elysiumului, desigur). Revoluția a eșuat, iar comuniștii au fost toți uciși de moraliști, care la rândul lor erau și sunt până astăzi controlați de ultra-liberali (reprezentați în joc de negociatoarea corporației Wild Pines, Joyce Meisser).

Jumătate de secol mai târziu, Martinaise și Revachol arată cam la fel cum ne putem imagina că arătau imediat după război: abundă pereții ciuruiți de gloanțe, ruinele și oamenii care trăiesc de pe o zi pe alta în cadavrul a ceea ce ar fi putut fi. Istoria pare că s-a oprit în Martinaise, în Revachol și în întreaga lume a Disco Elysium.

---

Unul din lucrurile pe care poți să începi să le faci din prima secundă în care te trezești, gol și fără memorie, în camera ta de hotel este să profețești sfârșitul lumii. E o glumă macabră: un polițist care vorbește despre apocalipsă într-un oraș care pare că a trecut prin ea cu cincizeci de ani în urmă.

Dar pe măsură ce afli mai multe despre lumea în care se află Revacholul, gluma devine din ce în ce mai puțin amuzantă și din ce în ce mai serioasă. Lumea din Disco Elysium este formată din insule de realitate (isole) separate unele de celelalte și înconjurate din toate părțile de The Pale, un țesut care nu poate susține viața, fără culoare, sunet sau orice altă trăsătură.

The Pale este starea intermediară între ființă și neființă, între materie și vid. Se poate călători prin ea, dar aceste călătorii sunt periculoase pentru oameni, expunerea prelungită fiind însoțită de afectarea permanentă a minții călătorului.

Una dintre ipotezele pe care le întâlnește jucătorul ca explicație pentru aceasta este că The Pale este formată din informație din trecut care se degradează, iar interacțiunea umană cu ea degradează sănătatea psihică. În acest tărâm straniu, trecutul și prezentul coexistă, iar amintirile pe care le dobândești pot fi ale oricui și de oricând.

Cei familiarizați cu opera lui Mark Fisher cu siguranță sunt duși cu gândul de această descriere la primele pagini din Ghosts of my Life: Writings on Depression, Hauntology and Lost Futures, unde descrie ultimul episod din seria SF BBC Sapphire and Steel:

Pe veci suspendați, nu aveau să fie niciodată liberi, lupta lor – și proveniența lor – niciodată explicată. Internarea lui Sapphire și a lui Steel în această cafenea de niciunde este profetică pentru o condiție generală: în care viața continuă, dar în care timpul s-a oprit cumva.

Într-adevăr, tot ce am văzut până acum despre Disco Elysium ne sugerează că echipa de la ZA/UM este profund familiarziată cu scrierile lui Fisher, și în mod specific cu ideea pe care a adus-o acesta în discuțiile stângii contemporane: anularea lentă a viitorului.

Disco Elysium este bântuit. El ne arată un oraș bântuit de revoluția eșuată a discipolilor lui Mazov, zdrobită de așa-numiții moderați moraliști, în care protagonistul amnezic este bântuit de eșecul unei relații care s-a încheiat cu 6 ani în urmă, în care bătrânii soldați monarhiști care au luptat împotriva revoluției își duc zilele într-o stare de suspensie perpetuă printre zidurile pe care ei, și alți luptători de alte crezuri politice le-au umplut de gloanțe.

E o lume singuratică, formată din isole, în care oamenii trăiesc izolați, despărțiți unii de alții de o mare de regrete și amintiri care, dacă sunt lăsate să se prelingă în mințile lor, îi otrăvesc și îi distrug dinăuntrul lor. Iar Martinaise este și el bântuit de nimicul de la capătul tuturor lucrurilor: într-o biserică abandonată, există o gaură de 2 milimetri în realitate, care înghite sunetul, dacă stai în locul potrivit.

Tema fundamentală a jocului este otrava nostalgiei, a memoriei zdrobitoare, a istoriei teribile care înghite prezentul înainte ca acesta să poată naște vreodată viitorul. Nicăieri nu este asta mai clar decât în ultima cotitură pe care o face narațiunea, în identificarea ucigașului.

Dacă nu ai jucat încă Disco Elysium și nu vrei să afli care este soluția misterului crimei, ignoră paragraful negru de mai jos. Dacă nu îți pasă de spoilere, selectează paragraful.

Ucigașul este Dezertorul, un soldat comunist bântuit de propria sa vinovăție – a dezertat în timpul invaziei care a zdrobit revoluția, și trăiește acum pe o fortificație abandonată, de unde a tras cu luneta ucigându-l pe mercenar. Dezertorul trăiește animat de propria sa vinovăție, precum și de neurotoxina pe care o eliberează fasmida în al cărei habitat natural își duce traiul. Când vorbești cu fasmida, ea spune explicit că îl distruge pe acel om dinăuntrul său.

Dacă Elysium pare a fi o lume în care istoria s-a sfârșit, în care nimic nu se schimbă în mod fundamental, este doar o aparență. Da, există un blocaj, dar acest blocaj poate fi depășit, și începutul este făcut de un detectiv lipsit de memorie, care își reinventează propria personalitate pe măsură ce-și descoperă trecutul și dezleagă misterul.

În ultimul act al jocului, după ce are loc o confruntare violentă care are mai multe victime, Cindy the Skull, o tânără artistă din Martinaise, realizează un graffiti din vopsea de petrol amestecată cu sângele vărsat în confruntarea respectivă. Un jour je serai de retour près de toi – într-o zi mă voi întoarce lângă tine. În Elysium, este o trimitere la un text comunist, unde Copila Revoluție face această promisiune.

După ce parcurgi tot jocul, rezolvi toate misterele, dezlegi crima și afli cine a fost personajul tău înainte de început și compari cu cine a devenit pe parcursul evenimentelor din Disco Elysium, nu poți să nu rămâi cu sentimentul că ceva fundamental s-a schimbat în lume. Într-o zi mă voi întoarce alături de tine, spune Copila Revoluție prin pensula artistei Cindy, prin sângele vărsat și prin petrol.

Schimbarea, însă, nu este clară: nu putem ști ce formă vor lua lucrurile în viitor. Știm doar că nu vor mai fi ca până acum – în Martinaise, și, poate și în restul Elysiumului.

Comunismul mazovian a eșuat iremediabil, iar singurul său reprezentant rămas în viață nu este, până la sfârșitul jocului, decât un corp în care nu mai trăiește nimeni. Social democrația sindicalistului corupt nu este nici ea o cale spre viitor. Status quo-ul moralist e fracturat precum vitraliul din biserica abandonată, iar fasciștii își ling rănile, aștepând un moment mai bun pentru ei.

Într-un alt eseu, Mark Fisher scria următoarele:

Momentan, dorința noastră nu are nume – dar este reală. Dorința noastră este pentru viitorul în care noi înțelesuri, dorințe, gânduri sunt din nou posibile. Acum putem să întrezărim bucăți din acest viitor. Dar cade pe noi să construim acest viitor în timp ce – la un alt nivel – el deja ne construiește pe noi: un nou fel de agent colectiv, o nouă ocazie de a vorbi la persoana întâi plural. La un moment dat în acest proces, numele pentru această nouă dorință va apărea, iar noi îl vom recunoaște.