Piața bate viața

În momentul în care m-am pus să scriu articolul ăsta tocmai a fost declanșată starea de urgență în țară din cauza COVID-19. Scopul principal al acesteia e remedierea unei greșeli făcute cu o lună înainte (pregătirea terenului de către guvernul Orban pentru privatizarea sistemului de sănătate), permițând alocarea de fonduri mai mari la bugetul sănătății. Trebuia declarată starea de urgență, mai ales pentru că avem un sistem de sănătate extrem de sub-finanțat, și pentru că privații și-au dat arama pe față.

Starea de urgență din România, arată care sunt prioritățile guvernului: dincolo de faptul că suplimentarea bugetului pentru sănătate este obligatorie, nu se vorbește despre închiderea afacerilor neesențiale (și cu ideea de afacere esențială am o problemă, dar asta e altă discuție). După aproape 2 săptămâni, și ordonanțe în plus, majoritatea firmelor și afacerilor au închis sau permis angajaților să lucreze de acasă, dar nu pentru că ordonanțele ar fi vizat direct afacerile. Tot ce tre’ să facă un patron ca să-și cheme angajații la muncă e să completeze o declarație prin care zice că oamenii ăia sunt esențiali pentru funcționarea afacerii.

Nu, ordonanțele vizează oamenii. Noi nu avem voia să părăsim cartierul decât dacă te cheamă la muncă. 

Responsabilizarea personală, mai ales în vremuri de pandemie, este o măgărie al cărei singur scop este menținerea profitabilității. Pe lângă asta, responsabilitatea nu vine cu niciun fel de beneficiu. Mă gândesc acum lucrătorii comerciali, considerați esențiali, care în fiecare zi sunt la muncă, și intră în contact cu sute, dacă nu mii de oameni într-un spațiu închis. Oamenii ăștia au responsabilitatea să ne țină hrăniți, practic, și să se asigure că mâncarea aia n-o să ne îmbolnăvească. Oamenii ăștia, în perioada asta, nu primesc un ban în plus. Practic, pentru un salariu mizer, oamenii din retail trebuie să își riște sănătatea și, după caz, viața sau viața celor dragi.

Toate măsurile de protecție economică puse pe masă în momentul ăsta sunt gândite în primul rând pentru companii, angajatul e pus pe planul al 2-lea, dacă și acolo. Firmele se pot închide pe perioada crizei, și deschide după, cu opțiunea de a-și trece angajații în șomaj tehnic (deși și acolo trebuie îndeplinite niște condiții) dar nu au obligația de a o face. Nimic nu le împiedică -și nu le-a împiedicat– să dea afară unii angajați, să păstreze alții pe care să-i treacă pe șomaj tehnic. Guvernul liberal tolerează și, mai pe ascuns mai pe față, aplaudă inteligența antreprenorială a companiilor, lasându-le să facă ce vor în numele “salvării economiei”, și economia nu mai reprezintă demult un mijloc prin care toți putem să avem ce ne trebuie pentru o viață decentă. Economia este scopul în sine.

Acum nici 10 ani, am mai văzut o criză globală, dar nu una cauzată de virusuri. Una cauzată de economie. Cauzată de modul ineficient și inuman în care se desfășoară relațiile economice. Criza economică a fost contrată cu austeritate și alte măsuri care au obligat angajații să o care în spate, în timp ce angajatorii au beneficiat de protecții și dezlegare la tăieri de salarii, totul ca nu cumva profitul să aibe de suferit. Acum, vedem din nou cum la masa de discuții sunt chemate patronatele, ca nu cumva lupta cu pandemia să afecteze bunul-mers al afacerilor și buna-stare a afaceriștilor. Noi, angajații și principalul motiv pentru care există o piață, așteptăm să vedem ce zic patronii.