Concluzia la care ajung autorii în Economix e că cea mai bună organizare a economiei este o economie de piață, pe care statul o păzește de monopoluri și oligopoluri. Mai mult, autorii sunt de părere că această concluzie reiese natural din opera lui Adam Smith, restul economiștilor doar completându-l sau degenerându-l pe acesta. Dar, în spiritul scepticismului pentru care care lăudam cartea în prima parte a recenziei, aș vrea să nuanțez un pic narațiunea propusă de Goodwin și Burr.

Autorii îl citează deseori pe Adam Smith apelând la autoritatea sa pentru a-și impune punctul de vedere în privința organizării economiei. Din nou și din nou, o caricatură a lui Smith apare în volum pentru a face afirmații suspect de ne-laissez faire. 

Într-adevăr, Smith prezintă în capitolul 8 din cartea I din Avuția Națiunilor cum există un dezechilibru natural între puterea de negociere a angajatorilor și cea a muncitorilor, care este amplificat apoi de existența legilor care nu împiedică angajatorii să se asocieze pentru a menține scăzute salariile, în timp ce sînt în vigoare legi care stau în calea muncitorilor să se asocieze pentru a crește salariile. Pe de altă parte, Smith este încrezător că, pe termen lung, angajatorii vor recunoaște că au nevoie de angajați, care pot fi productivi numai când sunt bine compensați. Nici în privința investițiilor publice nu este atât de generos cum ar reieși din volumul de față. În afara cheltuielilor cu apărarea și cele care facilitează comerțul, Smith mai recomandă doar înființarea unor școli parohiale subvenționate parțial, dar nu total, de către administrația publică. Nici de departe genul de intervenție keynesiană pe care Goldsmith o preferă.

Portretul pe care Economix i-l pictează părintelui studiului economiei este unul poate mai apropiat de opera sa decât cel care apare din politicile susținute de institutul care-i poartă numele, însă este unul retușat pentru a se potrivi în narațiunea pe care o propune cartea. 

Un alt important retuș este relația dintre tratatele lui Smith, în special Avuția Națiunilor, și teoria lui David Ricardo, pe care Goodwin îl consideră principalul vulgarizator al lui Smith și căruia îi atribuie teoria valoare – muncă. După autorii benzii desenate, aceasta este una dintre acele presupuneri care fac ca teoria economică să nu descrie lumea reală (așa cum a descris-o Smith), ducând atât la erorile economiei marxiene, cât și la unele dintre greșelile teoriei neoclasice. Cealaltă presupunere a lui Ricardo fiind, desigur, cea a avantajului comparativ, care duce la neoliberalism.

Dar deși Smith nu a formalizat teoria valoare – muncă, ea este destul de clar prezentă în analiza sa. De exemplu, în capitolul 5 din cartea I concluzionează că:

Deci, valoarea oricărui bun, pentru persoana care-I posedă şi care nu intenţionează să-I folosească sau să îl consume ea însăşi, ci să îl schimbe pe alte bunuri, este egală cu cantitatea de muncă pe care acesta îi permite să o cumpere sau de care poate dispune. De aceea, munca este măsura reală a valorii de schimb a tuturor bunurilor.

Parte din forța argumentului propus de Goodwin stă într-o anumită discontinuitate între mainstreamul economic actual și Adam Smith. După autori, economiștii momentului, mai ales cei ale căror idei devin politici publice, ar idoltrazia economistul scoțian, pierzând din nuanțele observațiilor sale în căutarea lor de autoritate științifică. Doar că discontinuitatea respectivă nu pare atât de profundă după un proces de interogare.

Revenind la Ricardo și nefasta sa anticipare a economiei marxiene, nu-mi este clar dacă Goodwin a citit într-adevăr scrierile economice ale lui Marx și distinge că, deși în strânsă legătură, economia marxiană nu e același lucru cu marxismul. În secțiunea de citări de pe site sunt referențiate doar Manifestul și Capitalul vol. I ca surse primare, restul citatelor (inclusiv unele din Capitalul) venind prin surse secundare ca Introduction to Political Economy sau The Worldly Philosophers (o carte cu detalii ”picante” din viața filosofilor). În secțiunea de recomandări de lectură apare Manifestul Partidului Comunist care este un text politic cu scop agitator. Poate Capitalul este prea masiv pentru a fi sugerat unor cititori curioși, mai ales din moment ce nu-i împărtășește ideile, însă în mod cert Muncă salariată și capital sau Critica programului de la Gotha ar fi recomandări mai potrivite pentru a întrevede gândirea economică a lui Marx. Dar nici din corpul volumului nu reiese familiaritate cu opera și activitatea comuniștilor secolului XIX. De exemplu, există neconcordanțe în terminologie (introduce o distincție complet improprie între socialiști și comuniști), iar cartea sugerează că Marx și Engels au scris Manifestul de capul lor, din senin, nu din partea Ligii Comuniste. 

Clasarea rapidă a marxismului este reprezentativă pentru perspectiva profund economistă a volumului și dezinteresul față de filosofie, sociologie, antropologie și științele politice. Când nu le ignoră, eventual redescoperindu-le eliptic atunci când au fost integrate într-o ramură a economiei, ele îi apar ca teorii economice degenerate, în loc să le discute și critice după premisele câmpului de cercetare din care fac parte.

Astfel de simplificări de dragul păstrării narațiunii propuse se tot acumulează pe parcursul volumului și ajung să se sprijine unele pe altele într-o construcție din ce în ce mai șubredă.

De exemplu, în capitolul 4, Things Fall Apart, este descris cum trecerea în uzinele Ford la o zi de muncă de 8 ore compensate dublu față de cât se putea aștepta un muncitor industrial să câștige, se înscrie perfect în logica în care insistă volumul că operează economia: muncitori odihniți și bine plătiți își permit să cumpere produsele manufacturate, antrenând astfel economia.

În realitate sindicatele militau de aproape 100 de ani pentru această normă, din ce în ce mai puternic. Cartea nu amintește, de exemplu, de masacrul din Haymarket. De fapt Ford a fost un angajator care a cedat presiunilor forței de muncă și a beneficiat de pe urma asta. Însă în ciuda succesului său, ziua de muncă de opt ore nu a început să devină o normă în SUA decât în 1938 când FDR a semnat Fair Labor Standards Act.

Tot în această secvență volumul comite un soi de ”Ford a fost în regulă până în 1920 când a înnebunit”. Asta pentru că nici creșterea salariului nu este prezentată corect. Dublarea acestuia survinea prin intermediului unor bonusuri acordate doar în măsura în care angajații acceptau inspecții din partea Departamentului Sociologic care se asigura de ”igiena morală” a angajatului. Astfel, încă de la început afacerea lui Ford nu se preocupa doar cu făurirea de mașini, ci și cu făurirea de oameni. Mai exact, transformarea imigranților sud și est europeni în americani familiști în care bărbatul muncește în afara căminului, iar femeia rămâne casnică.

Astfel de simplificări și puncte oarbe către probleme care țin de discriminări pe criterii etnice, rasiale sau de gen continuă în capitolul 5, când este descrisă topirea americanilor într-o mare clasă de mijloc datorită prosperității economiei și a unui stat puternic, capabil și dispus să împartă echitabil din această prosperitate.

E adevărat că inegalitatea economică s-a menținut la un nivel foarte scăzut în SUA în anii ‘50 și ‘60, însă prosperitatea care o susținea nu avea cum să nu fie temporară, inclusiv dintr-o sumă de motive pe care Goodwin însuși le menționează (economia bazată pe producția de tehnică de luptă, supremația SUA în comerțul internațional mulțumită poziției post-Cel De-al Doilea Război Mondial, apogeul producției de petrol). Mai mult de atât, chiar și în acea perioadă redistribuirea ”generoasă” a averilor ascundea derapaje de inegalitate între genuri și rase. Menționez doar că familia nucleară depindea de munca de reproducere neremunerată a femeilor, discriminările la erau supuse persoanele LBGTQIA+ împingându-le către marginile societății, în sud persoanele de culoare încă erau segregate de jure mulțumită legilor Jim Crow, iar în restul țării de facto ca o consecință a practicilor de redlining. Din multe puncte de vedere Statele Unite ale anilor ‘50 conțineau o societate profund inegală și inechitabilă, însă această inegalitate nu reiese imediat din statistici economice dezagregate.

Ce este dezamăgitor la economismul optimist care caracterizează Economix e că volumul se deschide cu promisiunea lui Goodwin de a vorbi despre putere. Însă puterea la care se gândește este în mod clar doar puterea de negociere a prețurilor. Nu vorbește despre sisteme de putere care se intersectează cu cel economic, precum patriarhatul sau white supremacy. Nu vorbește nici măcar despre puterea instituțională de a impune și păstra reglementări, considerând că este suficient un lider cu destul voință politică pentru a pune în practică măsuri care erau de bun-simț încă de pe vremea lui Adam Smith.

Doar că nu erau de bun-simț încă de pe vremea lui Adam Smith. Iar de aceea măsurile pe care le propune nu doar că sunt naive, ba chiar și-au demonstrat insuficiența de-a lungul anilor 2010.