În episodul anterior am vorbit despre un articol scris de jurnalista moldo-română Paula Erizanu pentru The Guardian, pe care îl calificam atunci ca fiind Piatra din Rosetta a discursului anticorupție din România, în sensul că ne putem folosi de el ca să înțelegem mai bine ce presupune acest discurs și unde vrea el să ne ducă. Am făcut atunci un scurt sumar al articolului, pe care nu o să-l mai repet acum, dar care vă va fi de folos în citirea textului de față, pe care l-am structurat urmărind linia argumentativă al articolului din The Guardian.
În România și aiurea, în mod special în Zona care formează peisajul ideologic est european, problema corupției este o bâtă în mâinile tuturor acelora care au un interes personal împotriva stângii. Anticorupția, problema legitimă pe care ne-o punem văzându-i pe aceia care deturnează resurse publice către interesul privat, devine ideologie pură, prezentându-se ca realitate obiectivă în timp ce ascunde ciocnirea între capitalul local și cel global.
Capitalul local, format de aceia care au moștenit infrastructura comunistă și controlul statului, care se numesc social-democrați în România și socialiști în Moldova, e contestat de mai modernii, mai tinerii reprezentanți ai unui capital mai occidental, mai global. Aceștia din urmă ne spun despre primii: „Ăștia sunt niște escroci.” Nu se înșeală: anii ‘90 au fost o epocă de făcut averi, în principal pentru fosta nomenclatură și apropiații ei.
Cu toate acestea, cum anticorupția este doar un pretext pentru acest război, nu se vede niciodată reversul: cei care o spun sunt și ei la rândul lor escroci. Și urmăresc același lucru: controlul economiei.
În România, de exemplu, PNL sunt un partid de dreapta dură care au făcut cam același lucru ca PSD-ul de fiecare dată când au fost la putere. Cel de-al treilea partid ca dimensiune, tinerii reformiști ai clasei politice (USR) n-au fost încă la putere, dar sunt genul de androizi tehnocrați pe care îi cunoaștem și iubim, al căror proiect politic singular este să facă graficele să meargă în sus cu orice preț.
În ceea ce privește economia, ambele partide anticorupție au programe construite de libertarieni al căror singur țel este să demanteleze bruma de infrastructură publică ce a mai rămas în picioare astăzi. Premierul desemnat și fostul ministru al finanțelor din Guvernul Orban de la începutul anului, Florin Cîțu (PNL), este un tânăr deștept care zicea prin 2017 că vrea să privatizeze toate băncile publice, să dereglementeze sectorul bancar privat și să elimine programul Prima Casă. Acesta din urmă este singurul mod în care mulți tineri români își pot permite să-și ia o garsonieră sau un apartament de două camere, scăpând astfel de tirania proprietarilor care-și dau apartamentele în chirie. Domnul Cîțu este de asemenea unul dintre cei care, pe fondul crizei economice mondiale din 2008, au încercat să destabilizeze leul printr-un atac financiar coordonat, printre alții, de banca la care lucra în acel moment, ING.
Între timp, tipul care construiește viziunea despre economie a USR este Claudiu Năsui, alt tânăr sclipitor care vrea să privatizeze asigurările de sănătate și inspectoratele școlare.
Mai multe despre domnii Cîțu și Năsui am scris într-un alt articol, dedicat privatizării sistemului de sănătate din România și principalilor săi promotori.
Desigur, toate enormitățile debitate de cei doi libertarieni și repetate de colegii lor de partid sunt prezentate ca abordări normale, științifice, asupra gestiunii economiei. Aceleași mantre neoliberale cu care occidentul este obișnuit, dar cu subtilitatea unei palme pe obraz. N-au nevoie să fie subtili, temelia acestui discurs există deja: corupția este rea, sectorul public este rău din cauza corupției, astfel soluția este să-l dăm pe acesta din urmă pe mâini private care îl vor administra conform principiilor meritocratice ale piețelor.
Principalul truc pe care l-au făcut libertarienii care ghidează viziunile asupra economiei ale partidelor anticorupție este că au convins lumea că există încă foarte multă infrastructură publică. Prea multă ca să fie eficientă sau imună la cancerul corupției. Aceasta este, desigur, o minciună: chiar cu una din cele mai ridicate rate de angajare în sectorul public din 2000 și până astăzi, numărul de angajați la stat din România este în jumătatea inferioară a clasamentului din întreaga Uniune Europeană.
Deci mă veți ierta dacă am ridicat o sprânceană citind un articol într-o revistă liberală din occident, semnat de cineva care mă asigură că e de stânga dar îmi spune că Alfa și Omega-ul problemelor socio-economice ale Estului leneș, oriental, este corupția. Dar argumentația Paulei Erizanu este fabuloasă, conținând toate locurile comune ale discursurilor partidelor anticorupție ne sunt prezentate ca fapte, unul câte unul:
Hoții răi exploatează săracii și bătrânii pentru voturile lor. Aceștia din urmă sunt forțați să-și dea votul pe „o pereche de șosete și un sac de făină.” Avem de-a face, desigur, cu o jumătate de adevăr. Da, PSD s-a bazat dintotdeauna pe un electorat sărac, căruia îi dă suficient pentru a se asocia cu o viață mai bună, fără a face niciuna dintre reformele necesare ca să crească într-adevăr nivelul de trai. Cu toate acestea, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, oamenii nu îi votează pentru un sac de făină dat o dată, ci pentru că, deși ce primesc de la ei nu le ajunge, atunci când ceilalți au fost la guvernare în trecut, nu numai că n-au primit niciun fel de creștere la salariile și pensiile lor de nimic, ci a trebuit să sufere și consecințele austerității. Pe deasupra, în ultimii ani, PSD a reușit să-și cultive un nou segment de votanți, pe lângă baza sa electorală tradițională: o clasă de mijloc loială, pe care se pot baza să se prezinte la urne, în contextul unei alienări populare masive și a unei indiferențe crescânde față de alegeri.
PSD, ne spune The Guardian, a prioritizat adesea interesele marilor firme în defavoarea comunităților locale. Adevărat, dar la fel de adevărat e și că toate celelalte partidele au făcut la fel. Ni se spune că cel mai mare exemplu al modului în care pesediștii au făcut asta a fost deschiderea operațiunii de minerit cu cianură de la Roșia Montană în 2013, care a iscat proteste masive în toată România și care a fost până la urmă oprită de acestea din urmă. Această afirmație este pur și simplu neadevărată.
Minciuna este una prin omisiune: celălalt mare partid existent în momentul respectiv (toate acestea se petreceau într-o lume de dinainte de USR), PNL-ul, era de acord și de fapt făcea parte din coaliția de guvernare de la momentul respectiv. Una dintre scandările principale de la acele proteste a fost „Toate partidele, aceeași mizerie!” Exploatarea de la Roșia Montană a fost un proiect comun, transpartinic, cu rădăcini în 1996, când candidatul anti-PDSR (numele PSD-ului pe vremea aceea) Emil Constantinescu și Convenția sa Democratică Română tocmai ajunseseră la putere.
Erizanu sare de la asta la următoarea: infrastructura de sănătate din România și alte țări ale Estului înapoiat vine cu costul adițional al „unei șpăgi grase” direct la doctor, asistent, sau alt practician medical. A fost și încă este adevărat în multe locuri din sistemul medical teribil de subfinanțat al României. Totuși, se pare că aceste costuri ale unui sistem medical subvenționat de stat (chiar cu toate șpăgile alea nasoale care sunt așteptate de către practicieni) nu sunt așa de mare, comparativ cu cele din țările unde sectorul privat este principalul furnizor de servicii medicale. Dacă n-ar fi așa, de ce ar veni toți vesticii ăștia să se opereze în România? A, da, pentru că e cu până la 70% mai ieftin aici, sau cel puțin era, înainte de măsurile instituite de Guvernul condus de Ludovic Orban la începutul anului, într-o noapte când au dat 17 ordonanțe de urgență înainte să cadă ca urmare a unei moțiuni de cenzură.
Toate acestea nu sunt decât câteva dintre locurile comune ale discursului anticorupție așa cum este el mânuit de dreapta din România și de pe aiurea, dar din studiul lor putem deja să intuim cum se coagulează toate micile puncte ale acestui discurs într-un consens al cărui singur obiectiv real este demantelarea statului.
În episodul următor voi ieși din microcosmosul României și voi propune un studiu al acestui discurs la nivel european și global.