Pe 17 septembrie 2019, mai multe capete luminate (și încoronate) ale cercetării europene adresau o scrisoare deschisă proaspăt numitei Comisii Europene. Peste 13000 de cercetători, printre care și 19 laureați Nobel, dar și subsemnatul, și-au făcut un cont pe un site obscur de tip petiții-online pentru a o convinge pe Dr. med. Ursula von der Leyen să schimbe titlul comisarului european care urma să se ocupe de cercetare.
Ca români care au trecut prin 25 miniștri și 14 redenumiri ale Ministerului omolog în ultimii 30 ani, s-ar putea să ni se pară un moft să faci scandal pe ce scrie pe ușa unui birou. Unii ar zice chiar că e doar o “țopăială retorică” și ar trebui să ne ocupăm timpul cu ceva mai productiv.
În fapt, tocmai asta e problema ridicată de cercetători: ceea ce ar trebui să fie o instituție care coordonează educația, cercetarea și tineretul urma să fie numită Comisarul European pentru Inovație și Tineret. Educația și cercetarea dispăreau semantic și erau înlocuite de un termen devenit foarte popular de la o vreme, inovație. Dincolo de definițiile de dicționar, diferența practică dintre cercetare-educație și inovație este tocmai accentul puternic pus pe productivitate definită în termeni cât mai economici posibil – brevete, produse, servicii rezultate în urma cercetării care pot fi vândute. A inova, deci, înseamnă a aduce ceva nou pe piață, în timp ce a cerceta înseamnă a aduce ceva nou cunoașterii colective a umanității. Dar cum poți să definești valoarea pe piață a rezultatelor unui studiu teoretic de cosmologie, sau ce faci dacă acceleratorul de particule în care ai investit aproape 5 miliarde de euro nu găsește nicio particulă nouă? Mai vrem să studiem natura, sau doar inventăm lucruri?
Această schimbare de direcție strategică a fost resimțită de aproape toți cercetătorii europeni în ultimii 5-10 ani, care au văzut cum fondurile au început să fie alocate preferențial proiectelor care promiteau aplicații. Emfază pe promiteau, pentru că rareori un proiect de 2-3 ani (durata uzuală) o să ajungă să producă un rezultat vandabil, iar drumul de la un rezultat de laborator la tehnologie oricum poate dura și două decenii. Cercetătorii n-au avut de ales decât să se conformeze, sau să se reorienteze. Nu vom știi niciodată dacă printre teoreticienii din științele exacte care s-au dus să analizeze indici financiari pentru fonduri de investiții se număra următorul Einstein.
În locuri precum România, unde competițiile se fac oricum pentru resurse extraordinar de puține, un astfel de context a generat o inflație de idei și promisiuni fantastice, greu realizabile chiar și în condiții socio-economice normale, dar care par să fie pe placul autorităților finanțatoare, drept pentru care continuăm să le propunem neștiind nici măcar dacă proiectele vor fi finanțate conform contractului semnat. Pe de altă parte, aplecarea către aplicabilitate nu e atât de rea dacă tot ce îți dorești de la o carieră în cercetare este să supraviețuiești. Brevetele, principala metrică a inovării pentru proiectele finanțate public, se pot acorda inclusiv pentru aberații pseudoștiințifice precum pansamente biorezonante, care pot chiar ajunge premiate la faimosul Salon de la Geneva și aplaudate de Primul Ministru. Singurul lucru care pare să conteze la un brevet este să fii primul care vine cu o idee, indiferent dacă ea este demonstrată științific sau trecută printr-un proces de peer review.
Mai departe, singurul lucru care pare să conteze pentru un potențial investitor în acel brevet, în acea idee, este să fie el convins că face un pariu bun. Ori, din propria mea experiență în cercetarea aplicativă și din nenumăratele exemple din ecosistemul startup mondial, asta n-are nicio treabă cu validitatea științifică a unui concept. Miliarde de dolari curg zi de zi în idei nerealiste, dacă nu pur și simplu tâmpite, ceea ce mă face uneori să mă întreb ce rost are să mai stau ani de zile să confirm în laborator că dispozitivele la care lucrez funcționează, în loc să investesc într-un costum mai acătări, să iau un Metoclopramid și să mă duc să conving un bogat oarecare să mă finanțeze pentru câțiva ani.
Ținând cont de toate aceste efecte nefaste, observate nu doar de cei din sistem, de ce își dorește atunci Europa să inoveze mai mult decât să cerceteze? Narativa oficială pare să fie țesută în jurul luptei economice cu China. Practic, europenii trebuie să nu rămână în urmă în timp ce chinezii dezvoltă tehnologii mirobolante și aducătoare de profit. Șiințele fundamentale sunt deja afectate și putem doar spera că nu vom ajunge să renunțăm și la alte lucruri neaducătoare de profit și creștere, precum etica cercetărilor biomedicale, în lupta cu un stat cvasi-autoritarian care controlează o populație de aproape 1.5 miliarde de oameni.
Între timp, la noi în țară, brain drain-ul probabil va continua nestingherit, acum nu numai către Vest, dar și către sfânta piață liberă.