The Terror este un serial AMC, care presupun că trebuia să fie doar o mini-serie. Primul sezon, „inspirat” din fapte reale, urmărește echipajul a două vase, unul din ele numindu-se The Terror, a căror misiune este să exploreze Polul Nord, și care rămân blocate acolo.

Am început să urmăresc serialul practic de când a apărut, în 2018, când tocmai mă mutasem în străinătate și îmi căutam de muncă. Era iarnă, afară era ger și zăpadă, și am rezonat intens cu serialul, fără să-mi dau seama. A fi șomer la 3 ore de zbor de țara natală nu e în niciun caz la fel de grav ca a fi în Antarctica cu rații din ce în ce mai mici de mâncare și un monstru care te pândește la tot pasul, dar una din situații poate fi o analogie pentru cealaltă.

Ieșeam afară, în ger și zăpadă, înfofolit ca să merg la cursuri să învăț suedeza, și după cursuri intram în magazine, hosteluri, baruri, cafenele etc. să întreb dacă angajează. Făceam pauze în unele din ele ca să mă încălzesc și să beau ceva cald, și mă uitam cum fiecare pauză îmi ciobea economiile, economii pe care nu aveam nicio certitudine că o să le recuperez. Când ajungeam acasă, mă uitam la un episod în care îi vedeam pe exploratori cum merg prin unul din cele mai ostile locuri de pe fața pământului, în speranța că vor găsi ceva, orice, care să îi ajute să ajungă înapoi la civilizație, numărând atent proviziile și descoperind că unele din provizii îi chiar otrăvesc.

Câteva luni după ce s-a terminat primul -și ceea ce credeam c-o să fie singurul- sezon, m-am întors în țară, expediția mea având aceeași soartă ca a vaselor. La final eram dator, deprimat și rușinat. Doi ani jumate de economii și niște bani de la părinți duși în puțin sub un an; o depresie care m-a ținut nu numai în casă, ba chiar  în cameră, ultima lună petrecută acolo, și anxietate când m-am întors în țară să nu care-cumva să dau cu ochii de cineva care să nu fie din cercul de prieteni. Norocul meu a fost chiar cercul de prieteni, destul de mulți cât să nu mă închid tot în casă când m-am întors în țară, și familia. Zic astea pentru că nu vreau să reiasă din ce am scris până acum că e povestea unui om care a strâns cureaua până a reușit. Sunt foarte puține povești adevărate de genul ăsta, și sunt spuse mult prea des.

Am zis mai sus de cum echipajele vaselor trebuiau să meargă la pas, cărând după ei prietenii lor bolnavi, provizii și corturi prin unul din cele mai neprimitoare locuri din lume. Primul sezon din The Terror este despre cât de inospitaliere sunt locurile de unde venim și, implicit, de unde plecăm. Așa cum căpitanul navei pleacă în expediție în speranța că o să-i dovedească superiorului că e demn de mâna nepotei lui, așa pleacă mulți în străinătate în speranța că vor găsi ceva care să le permită să-și facă viața mai bună acasă. Locurile de unde venim sunt atât de neplăcute din cauza preconcepțiilor, clasismului, și regulilor (uneori scrise, alteori nescrise) aberante încât o luăm din loc și sperăm că o să ajungem undeva.

Cu sezonul 2, care a primit și subtitlul de Infamy (infamie), nu am avut aceeași conexiune personală, chiar dacă, poate, obiectiv a fost sezonul mai bun. Subiectul este unul mult mai greu și curajos decât în primul sezon; aici acțiunea se petrece în SUA celui de-al 2-lea război mondial, în mare parte într-un lagăr de concentrare pentru cetățeni de origini japoneze.

Infamie e o temă recurentă, cum era de așteptat. De la originile fantomei antagoniste, până la situația în care se află deținuții din lagăre, toate evenimentele din sezon sunt declanșate (sau sunt cauzate, ceea ce e diferit) de ostracizare și neînțelegere; de incapacitatea unora de a se pune în locul altora, și de forța pe care o exercită cei “puternici” asupra celor “slabi”.

Modul în care au prezentat lagărul cred că merită laude. Ar fi fost atât de ușor să îl echivaleze cu lagărele naziste sau, din contră, să îl facă să pară o greșeală mai mult birocratică, răsărită din panica unei societăți bune per-total și al unui sistem imperfect dar funcțional. Ce vedem, totuși, e o situație absurdă care de multe ori e tragică. Vedem oameni privați de libertate din cauza tenului, obligați să își pună viața pe pauza, și împinși să facă gesturi pentru care să fie pedepsiți, uneori capital.

Îmi place că orice manifestare patriotică e prezentată ca ridicolă și ipocrită, mai ales scena când oamenilor li se dă drumul din lagăr, și li se ține un discurs în care le este reamintit că America le dă oportunitatea asta și se așteaptă ca ei să dea dovadă de patriotism. Scena se încheie cu un cadru în care șeful unității zace înecat într-o baltă deloc adâncă de apă și nămol. Sezonul 2 din The Terror nu are deloc o părere bună despre fluturat steaguri, și își ilustrează părerea de câte ori poate.

Mi-a luat puțin să mă gândesc ce treabă are primul sezon cu al 2-lea, dar cred că, tematic, sezonul 2 e continuarea perfectă. Ambele sezoane vorbesc despre dezumanizare, primul vorbind despre ce se întâmplă când nu ne mai privim unii pe alții ca oameni. Al 2-lea, în schimb, explorează cum este să nu fi privit ca om, și o face arătând cu degetul spre unul din “băieții buni” al celui de-al 2-lea război mondial.

Guvernul american nu le oferă cetățenilor de origini japoneze prezumția de nevinovăție, cerându-le, în schimb, să-și demonstreze patriotismul și nevinovăția prin înrolare în armată și chiar spionat alți deținuți. Aceștia și acestea nu sunt tratați ca cetățeni față de care statul are obligația să le respecte drepturile. Sunt un mijloc prin care statul își poate atinge scopul, și sunt perisabili.

În ambele sezoane sunt câte doi antagoniști: supranaturalul și umanul. Reprezentat de un monstru și o fantomă în primul, respectiv al 2-lea sezon, supranaturalul are o cauză umană. In cazul sezonului 2, yurei-ul apare din cauza tradiționalismului, masculinității toxice și invidiei. Acesta (sau aceasta, mai bine spus) are și un nume: Yuko. Yuko, ca și guvernul SUA tratează oameni ca posesii, doar că într-un sens mult mai literal, posedându-i. Motivele ei sunt mai de înțeles, ea dorind să-și găsească copiii și să se răzbune pe cei care i-au greșit. 

Motivele statului sunt similare: caută să se răzbune pe un stat care i-a greșit, așa că își posedă proprii cetățeni și-i instrumentalizează împotriva Japoniei. Obiectiv, însă, tragedia mai mai mare (și situația mai înfricoșătoare) este cea creată de statul american: sute de mii de oameni folosiți de guvernul SUA ca propagandă și resursă militară, justificat voalat de origini. Chiar și faptul că personajele principale (în mare parte japonez-americane) ajung să formeze o comunitate strânsă e prezentat, dacă nu tragic, atunci cel puțin trist. Ei și, mai ales, parinții și bunicii lor au încercat decenii întregi să se integreze, și tot efortul și sacrificiile lor au fost răsplătite cu unul din cele mai rușinoase momente din istoria Americii.