Rosa Luxemburg ocupă un spațiu curios în discursul public. Este în mod cert mai des invocată decât contemporani ai săi ca Jean Jaurès, Eduard Bernstein sau Keir Hardie, fiind întrecută în notorietate doar de revoluționarii ruși și fondatorii Primei Internaționale. Însă numele său este adus în discuție nu pentru a-i evoca textele polemice, teoriile sau munca de activist, ci pentru a ne aminti că a fost ucisă de social-democrați, prin extensie de social-democrație. Toată opera și activitatea ei devin astfel irelevante, reduse tautologic la momentul asasinării: Luxemburg e importantă pentru că a fost o persoană importantă ucisă de o vag identificată social-democrație. 

Evident că un astfel de proces de gândire și rememorare este neproductiv. Starea de fapt este susținută, printre altele, de lipsa unei literaturi și filmografii care să se ocupă de viața socialistei. Ceea ce face dintr-un volum ca Red Rosa o necesitate mult așteptată. Pornind de la biografiile academice majore, precum și de la opera sa epistolară, romanul grafic publicat în 2015 de Verso Books și realizat de Kate Evans prezintă deopotrivă viața Rosei Luxemburg ca femeie la începutul secolului XX, ca activist de partid și ca teoretician.

Cele mai valoroase și puternice momente ale volumului apar atunci când sunt subliniate presiunile intersecționale la care era supusă din cauza dizabilității sale congenitale, nașterii într-o familie de evrei în Polonia ocupată de Rusia țaristă și antisemită și identității sale de femeie. Cartea subliniază ironia că tocmai această acumulare de oprimări i-au deschis calea către studii doctorale în Zürich (printre primele universități care a emis diplome doctorale femeilor).

Indiferent de statutul social, măritișul ar fi fost destinul celor mai multe femei, fie pentru consolidarea averilor și tranzacționarea proprietăților: zestrea sa nu era de invidiat; sau pentru producerea și reproducerea forței de muncă: imposibil din cauza condiției fizice. Astfel, cu ajutorul familiei totuși suficient de înstărite, a avut ”libertatea” de a emigra în Elveția unde a studiat inițial botanică și zoologie, apoi matematică, politică, economie și filosofie, scriind o lucrare de doctorat despre dezvoltarea economică a Poloniei.

Tot la Zürich l-a cunoscut pe Leo Jogiches care îi va fi iubit lui Luxemburg până în 1907 și aliat politic până la asasinarea amândurora în 1919.

În literatura feministă Rosa Luxemburg este menționată, pentru că ar fi imposibil să nu fie adusă în discuție, dar numai ca o personalitate feminină activă politic la acea vreme. Totuși una ne-feministă deoarece nu a scris pentru publicații feministe (liberale) și nu a făcut parte din organizații feministe (liberale). Însă relația ei cu Jogiches evidențiază că subiectele feministe nu pot fi ignorate din activitatea ei revoluționară.

Cât timp cei doi sunt amanți Kate Evans profită de ocazie pentru a reprezenta plăcerea feminină într-un fel insolit și emancipator, fiind probabil singura ipostază în care volumul își justifică existența ca roman grafic. Orice prezentare a sexualității, de la căutarea plăcerii sau a aventurii, la menținerea sau evitarea fertilității, la felul în care ne raportăm la propriile corpuri (dimensiune, culoare, formă, proporții, pilozitate), este incompletă fără reprezentare. Dar limbajul filmic este atât de contaminat de privirea masculină încât nu e de ajuns să lași camera în mâinile unei femei, ci trebuie să învățăm cu toții noi feluri de a privi. Aici intervine desenul, care pornește tocmai de la privire și translatarea pe hârtie a unei anumite optici, al unui anumit fel de a vedea. Iar Kate Evans reușește să reprezinte corpuri feminine autonome.

Când încetează relația romantică dintre Luxemburg și Jogiches, Evans atrage atenția asupra abuzului domestic, cum se poate manifesta inclusiv între tovarăși și colegi, cum apare nu neapărat prin violență fizică. Acesta se face simțit și prin limbaj, control și instaurarea unei atmosfere de supraveghere, izolare, fără intimitate sau libertate, nu mult diferită de cea din închisorile în care Luxemburg s-a găsit deseori de-a lungul vieții. 

Astfel nu doar statul este o prezență opresivă în viața Rosei Luxemburg (și a tuturor femeilor), ci și patriarhatul. Iar în conducerea Partidului Social Democrat din Germania, cele două forțe se reunesc devenind o organizație din ce în ce mai puțin preocupată atât de reformă, cât și de revoluție (prezentate în volum nu ca două obiective contradictorii, ci ca două mijloace socialiste complementare, fiecare potrivit unui anumit moment istoric), preferând propria reproducere și creștere prin mijloace parlamentare.

Din păcate romanul grafic nu se mulțumește cu aceste piste, incluzând deseori pasaje didactice prin care se comunică premisele trunchiate ale marxismului, ale economiei marxiene, concepția lui Luxemburg asupra imperialismului anticipând fenomenul globalizării, precum și afirmații despre rolul partidului în agitarea proletariatului pentru a produce revoluția.

Intersectarea radicalismului pozițiilor cu trivialitatea teoriei enunțate contribuie la instaurarea unui ton superior, neplăcut. Nu-mi pot imagina un socialist convins de nevoia revoluției mondiale care nu are habar de concepția marxistă a claselor sociale. Astfel, în afara momentelor care tratează relațiile interpersonale ale Rosei Luxemburg, cartea pare să se pună în poziția unui profesor autoritar, care se adresează, nu fără dispreț, unei clase de elevi aprioric convinși de concluzia cursului.

Această atitudine poluează felul în care volumul prezintă activitatea socialistei. Când o prezintă ca oratoare, activistă și agitatoare cartea se transformă în hagiografie, considerând că nu este necesară nicio dovadă pentru talentul ei de a sensibiliza și convinge masele proletare. Iar când se uită la Luxemburg ca membră de partid, conducerea SPDului cu care intră deseori în conflict, mai ales Friedrich Ebert, este înfățișată caricatural și grotesc, aproape mereu niște villains de film mut sau bandă desenată care se împotrivesc revoluției proletare.

Această abordare personalizează subiectul istoric, îi dă o dimensiune eminamente ne-materialistă, ci una morală și mai ales moralizatoare. Cartea sugerând până spre final că oricare dintre noi am fi înțeles că linia dintre revoluție și barbarie stă fix unde a tras-o Rosa Luxemburg și ne-am fi alăturat ei în luptă cu statul burghez și imperialist. 

Paradoxul istoriei apare tocmai în faptul că asta nu s-a întâmplat niciodată. În ciuda talentului oratoric al lui Luxemburg, muncitorii nu s-au revoltat. Deși era o teoreticiană desăvârșită și o neobosită polemistă, nu și-a putut convinge colegii de partid să ia decizii curajoase împotriva participării Germaniei în Marele Război. Eșecurile aripei stângi a SPDului de a se afirma trimit ecouri în timp în momentul 1968, în eșecurile recente al Labour sau al Syriza, iar Red Rosa ajută foarte puțin în a elucida cum poate fi oprită aceasta reverberare.

În final, romanul grafic parcă își selectează un public dispus să-l citească ca pe un curs, fără să pună vreun fel de rezistență ideilor emise și fără să fie tulburați de paradoxurile tezelor sale. Reușește această selecție a publicului prin aspectul neplăcut. 

Kate Evans este o caricaturistă decentă, atentă la expresiile personajelor și la limbajul lor corporal. Personajele ei se ating, se îmbrățișează, se distanțează, își exprimă raporturile de putere prin felul cum se așază unele față de altele, își exprimă starea emoțională prin felul în care țin ceștile de ceai, își îndoaie sau îndreaptă spatele. Într-adevăr, nu le reprezintă în cele mai atragatoare feluri, dar desenele individuale sunt rezonabile, uneori chiar puternice, în ciuda stângăciilor și al degradeului digital nefericit. Paginile în schimb fac din lectură un chin. Textul intră în competiție cu grafica, sufocă imaginile, chiar dacă de multe ori comunică aceeași informație. Iar alăturarea letrajului de mână cu litere computerizate comune (inclusiv a unor tipuri de caractere cu serife) adâncește senzația de amatorism. 

Red Rosa rămâne un roman grafic necesar, în care se pot găsi momente subtile și evocative, dar care parcă își disprețuiește propria necesitate. Iar de aceea își pecetluiește soarta de a fi citit până la capăt doar de socialiști deja sceptici față de narațiunile împămîntenite ale partidelor istorice, dar cu un rezervor precar de cunoaștere.