Pe 30 octombrie 2019, The Guardian publica un articol de la autoarea moldo-română Paula Erizanu, intitulat Why it’s not easy being a young lefty in eastern Europe. L-am văzut și m-am gândit că hei, eu sunt un stângist din Europa de est. Hai să vedem dacă această persoană are aceeași experiență și viziune ca mine. Până la urmă s-a dovedit că nu, nu are.

E cam târziu să faci o reacție polemică la un articol publicat acum șase luni, dar acest articol este emblematic pentru un întreg complex ideologic care stă încolăcit în jurul generațiilor tinere din Estul european. Argumentele sale sunt locurile comune ale discursului privind stânga, asumarea ideologică a propriului crez politic și cauzele deficiențelor societăților est-europene. De aceea, îl aleg ca punct de început pentru această serie de articole, în care vom explora împreună confluențele și contradicțiile dintre discurs și fapt, dintre imaginar și real în ceea ce privește cele enumerate în titlu: centrul, corupția și anticorupția.

Articolul cu pricina se deschide cu un montaj macabru al crimelor comunismului totalitar, numărul de morți, persecutarea creștinilor, chiaburii și oamenii răi care i-au ucis. Știi despre ce vorbesc, toate locurile comune unei descrieri a Europei de est făcută de un conservator sau liberal anti-comunist. Această scurtă incursiune în istoriografia blocului sovietic desprinsă dintr-o carte de Stéphane Courtois trebuie să ne arate că generațiile mai vârstnice care trăiesc în aceste țări sunt puternic anticomuniste.

Contrastăm cu autoarea și prietenii săi care, după cum suntem asigurați, sunt de un cu totul alt soi. Neîmpovărați de trauma distopiei totalitare, ei sunt liberi să viseze oi socialiste. Își arată unul altuia meme în care Marx spune Oh shit, I forgot about human nature („Căcat, am uitat de natura umană”) iar când se gândesc la socialism se gândesc nu la Stalin, ci la Bernie Sanders. Și sunt mulți pe acolo, organizați în ceea ce autoarea numește în altă parte societate civilă (fie ea ONG, mici publicații de stânga, sau organizații politice pe care Erizanu le descrie ca fiind „mici partide de universitari”). Ni se spune că aceste grupuri „au dreptate” în principala lor critică a Vestului, identificată de autoare ca fiind creșterea inegalității din societățile occidentale.

Aici își face apariția asul din mânecă: unde Erizanu ar vota cu laburiștii sau verzii în Marea Britanie, în Moldova și în România va vota în mod constant centrist. Adică neoliberal. Centrul din aceste țări este ceea ce se prezintă ca fiind centrul rezonabil peste tot în lume: Macron în Franța, Buttigieg și chiar și Biden în SUA, deși în Est politicienii de vârsta lui Biden sunt pătați de asocierile cu nomenclatura comunistă (ceea ce dă luptei politice a centrului vs. restul o dimensiune generațională absentă în Vestul civilizat).

De ce ar vota un stângist neoliberal în loc de verde sau laburist? Chiar lăsând deoparte că verzii și laburiștii sunt două lucruri complet diferite, puse laolaltă ușor forțat de autoare. Chiar presupunând că ar fi cam același lucru. Sunt numeroase motive pentru care ai putea face această alegere, și multe dintre ele ar putea fi chiar valide. În primul rând, în Moldova și în România nu există niciun partid verde, nicio mișcare laburistă, niciun Bernie Sanders care să inspire o mișcare de mase la stânga. Un răspuns suficient pentru a motiva alegerea, dar nu și pentru a justifica editorialul din Guardian. Așa că, în locul acestui răspuns simplu, primim o premisă mult mai fertilă: e din cauză că „cel mai mare dușman comun de pe spectrul politic al Europei de est este corupția guvernamentală.” A, ok atunci.

De aici, autoarea trece prin toate locurile comune ale discursului anticorupție, care a înlocuit sursele tuturor problemelor cu orânduirea socială și politică a lumii cu Răul suprem, corupția. Aflăm, rând pe rând, că hoții cei răi îi exploatează pe cei mai săraci și bătrâni dintre noi pentru voturile lor, că PSD a favorizat interesele marilor firme în defavoarea celor ale populației, că PSD a fost cel care a instrumentat cazul Roșia Montană, declanșând astfel protestele din 2013, că infrastructura de sănătate din Estul Europei vine cu costul adițional ale „unor șpăgi grase”, și așa mai departe.

Concluzia articolului nu poate fi alta decât cea pe care o știm cu toții, fiindcă o auzim în fiecare zi de la câte unul din creierele titanice care ne vorbesc de la televizor, sau care ne înconjoară pe la muncă și prin transportul în comun: principala problemă a țărilor din Estul Europei este statul.

Evident, această concluzie e o prostie, dar este o prostie care le este folositoare celor care ne-o repetă încontinuu. Cine sunt aceștia și de ce o fac, vom explora în episoadele următoare.