Publicat în 2014 în Regatul Unit ca Supercrash și în 2015 în Statele Unite ca The Age of Selfishness, romanul grafic al lui Darryl Cunningham este o sinteză din nenumărate surse pe tema ideologiei care a dus la criza financiară din 2008. Dar mai mult decât o trecere prin ideile lui Ayn Rand, Alan Greenspan, Joseph Stiglitz, Steven Pinker și presa anilor 2010, cartea este o ilustrare a limitelor liberalismului progresiv.

Volumul este compus din trei părți relativ independente, însă legate tematic și parcurse de un subțire fir roșu reprezentat de Ayn Rand.

Ca atare prima parte, publicată inițial pe defunctul portal de webcomics ACT-I-VATE, este o biografie a autoarei americane de origine rusă și o trecere prin opera ei. Deși dur în caracterizare, Cunningham evită să realizeze o caricatură grotescă lui Rand, prezentând-o în schimb ca o femeie inteligentă, extraordinar de determinată, însă cu dificultăți în a empatiza cu ceilalți și animată de o ideologie malignă.

Face o trecere prin opera ei și o raportează la obiectivism, așa zisa filosofie a egoismului dezvoltată de Rand. Autorul apelează destul de mult la biografism și psihologizare într-un fel care devine din ce în ce mai problematic de-a lungul volumului. Astfel opoziția dintre individul superior și masele mediocre, care va marca cariera lui Ayn Rand, își găsește sâmburele în revoluția Bolșevică.

În privința criticii ideilor randiene Supercrash nu inovează. Romanele sale imense și polemice, precum și filosofia ei lipsită de conținut filosofic au fost oricum o țintă ușoară pentru criticii liberali și socialiști încă din timpul vieții lui Rand. Iar moartea ei în 1982 nu prea i-a oprit. De exemplu, Corey Robin dedică un capitol în The Reactionary Mind unei critici decisive a acestui sistem de gândire.

În schimb, când se apleacă asupra relației dintre Ayn Rand și Nathaniel Branden în cadrul Colectivului, un cerc de discuții și întâlniri organizat de aceștia, devine cu adevărat interesant. 

Există foarte multe idei periculoase, destule dintre ele publicate chiar și în cărți foarte bine vândute. Însă puține ajung să influențeze politici fiscale. Rand s-a remarcat prin cultivarea unui grup de elite din New York care au dezvoltat un cult al personalității față de ea și au început să-i disemineze ideile în mod organizat prin cadrul prelegerilor organizate de Institutul Nathaniel Branden și al gazetei The Objectivist. Branden a sintetizat astfel filosofia lui Rand și a creat contextul aplicarea opticii obiectiviste asupra unor subiecte practice pornind de la psihologie sau dramaturgie, până la politică sau economie. În cadrul acestei organizații, precum și a celor care au moștenit-o, s-au pregătit viitori profesori și politicieni, s-au format relații între figuri cu aceeași optică asupra (lipsei) rolului statului în societate. Din nefericire volumul urmărește relativ puțin această pistă, menționând doar că Institutul Nathaniel Branden anticipează Institutul Cato, preferând în schimb să inventarieze infidelitățile din cadrul Colectivului în speranța de a evidenția ipocrizia lui Rand și a acoliților ei.

Desigur, în ciuda influenței avută de Rand (pe lângă fostul șef al rezervei monetare federale Alan Greenspan, cartea îl mai menționează și pe senatorul republican Paul Ryan) extrema dreaptă în Statele Unite ale Americii n-a luat naștere odată cu ea. Nici nu a reprezentat unicul curent libertarian al vremii. Volumul chiar îl menționează pe Murray Rothbard, însă pentru a scoate în evidență cât de autoritariană era Rand în relațiile interpersonale, nu pentru a o pune într-un mai larg context al gândirii socio-economice americane sau mondiale. Astfel pare că cel mai mare păcat al scriitoare rămâne un delict moral: acel egoism provocator prezentat ca o virtute.

Perspectiva moralizatoare se menține și în cel mai bun capitol al romanului grafic, cel dedicat industriei bancare din SUA și al crizei financiare din 2008. Dacă zeci de clipuri frumos animate și convingător narate de la Vox, Big Think sau AJ+ pot da explicații corecte însă extrem de fragmentate, iar un film ca The Big Short reușește să redea dramatic amploarea dezastrului, Cunningham produce una dintre cele mai accesibile și comprehensive explicații ale secvenței de evenimente care au dus la criză, precum și ale mecanismelor financiare care au facilitat-o. Explicație de care avem mare nevoie, întrucât Marea Criză este încă un fenomen slab înțeles de cei mai mulți oameni, chiar și într-o formă vagă. Iar de această lipsă de înțelegere profită, printre alții, politicieni neoliberali pentru a impune măsuri de austeritate.

Dacă The Big Short însă își îngroapă explicațiile tehnice sub spectacol care le face incomprehensibile, Supercrash are destulă răbdare să treacă prin diferitele instrumente financiare derivate, explicând care este rolul lor în managementul riscului, cum au fost dezlănțuite pentru profitul bancherilor prin erodarea reglementărilor și cum acest proces a dus la sistematizarea riscului în întreaga economie globală. De asemenea, tot spre deosebire de The Big Short care se mulțumește să dea din umeri când vine vorba despre slăbiciunea organizațiilor însărcinate cu supravegherea instituțiilor bancare, Cunningham precizează rolul avut de ideologia conducătorilor acestor organizații (de unde menționarea lui Greenspan în capitolul despre Rand), rolul jucat de lobby, corupție, precum și dizolvarea granițelor dintre domeniul public și cel privat prin ușa rotativă a angajărilor.

Cu toate acestea, identifică principala cauză pentru criză în lăcomia bancherilor. Rămâne cu această concluzie chiar și după ce descrie cum la finalul anilor 1980 compania Countrywide care a refuzat inițial să participe în tranzacții cu credite ipotecare subprime, ajunge să intre în competiție cu Wells Fargo pe această piață, altfel riscând să piardă teren. Deși anecdota ilustrează cum sistemul financiar induce un anumit comportament actorilor raționali de pe piață, Cunningham doar se mulțumește să o folosească pentru a prezenta pedepsele minore primite de puținii investitori, bancheri și cadre executive implicate în criza financiară.

Capitolul trei este cel mai confuz. În primul rând pentru că pare mai degrabă a conține două capitole separate. A doua parte din acesta este o retrospectivă a efectelor Marii Crize și Marii Recesiuni avute atât în SUA, cât și în UE, mai ales în Regatul Unit. Menționează politicile de austeritate, campaniile de demonizare a persoanelor sărace și mai ales a celor care beneficiază de ajutoare de partea statului. De asemenea trece în revistă ascensiunea mișcării Tea Party și a partidului UKIP. Este o secvență utilă, mai ales pentru cei dintre noi care am fost loviți în plex de alegerea lui Donald Trump și de Brexit, însă nu iese din grila moralizatoare. Principala cauză rămâne valorizarea lăcomiei, iar vina pentru acest fenomen se găsește în filosofia obiectivistă a lui Ayn Rand.

E straniu că menține tocmai această direcție care este criticată în prima parte a capitolului, când autorul spune că ”orice teorie care încearcă să explice schimbări sociale majore printr-un singur eveniment, va fi aproape sigur greșită.”. Pe de altă parte întreaga secțiune este contradictorie și pare inclusă doar de dragul afectării unui echilibru politic. Întâi folosindu-se de The Republican Brain a lui Chris Mooney pentru a sugera că liberalismul sau conservatorismul (care se identifică cu apartenența la partidul Democrat sau cel Republican) sunt determinate neurologic. Apoi printr-o prezentare conservatoare a contraculturii în care renunțarea la ”valorile tradiționale” a generat un val de crimă în anii ‘70 și ‘80. Pe lângă teoriile controversate, ceea ce face notă discordantă cu restul volumului este utilizarea unor cu totul alte caracterizări pentru stânga și dreapta politică. Dacă în restul volumului dreapta este identificată cu individualismul, pentru această scurtă parte, trăsătura devine apanajul liberalismului.

Desigur, știm că atât conservatorismul, cât și liberalismul (mai exact ideologia partidului Democrat) sunt forme de liberalism politic. Acesta, într-adevăr, are libertatea individuală ca valoare centrală. Democrații și republicanii împărtășesc doar diferite expresii culturale ale liberalismului și susțin politici sociale ușor diferite, mai degrabă din motive demografice decât ideologice.

Încercarea asta de a umfla un singur pol într-un întreg spectru politic nu doar că produce contradicții și confuzii, dar conduce la concluzii pripite și creează puncte oarbe. Abrogarea treptată a legii Glass-Steagall e de vină, desigur, pentru amploarea crizei financiare din 2008. Dar autorul nu se întreabă de ce a fost necesară legea din 1933 în primul rând dacă Ayn Rand nici măcar nu publicase primul său roman la acea vreme. Ar fi descoperit, poate, că nu lăcomia sau egoismul personal creează crizele financiare, ci însuși modul în care este economia organizată. Iar această orânduire induce în oameni comportamente care pot fi citite ca egoiste, își caută justificări ideologice și erodează încetul cu încetul barierele care i se pun în cale.

În final sunt foarte multe informații utile cuprinse în Supercrash, dar nu-s sigur dacă volumul le realizează semnificația din cauza perspectivei din care le privește. Liberalismul, fie el și progresist, prioritizând alegerile individuale ratează sistemele economice și instituționale care validează sau nu acele decizii. Astfel, chiar și cu toate datele problemei în față, în loc să concluzioneze că numai cei mai rapace individualiști pot avea succes în capitalismul financializat, se mulțumește să critice moravurile celor care au reușit să se afirme. Deși munca de cercetare a fost semnificativă, iar felul în care a fost sintetizată și prezentată este accesibil fără a fi paternalist sau vulgarizator, analiza este viciată tocmai de ceea ce își propune volumul să critice: de ideologie.