Pe 14 ianuarie Comisia europeană a anunțat că intenționează să creeze o propunere pentru un salariu minim la nivel de uniune.
Nu e niciun secret că principalii, dacă nu singurii, beneficiari ai proiectului ăsta suntem noi, est-europenii, care câștigăm salarii de 2, 3 și chiar 4 ori mai mici ca vecinii noștri din nord și vest¹. Avem salarii minime din care nu îți permiți să trăiești, presupunând că vrei să faci altceva în afară să îți plătești întreținerea (de chirie nu încape vorba).
În contextul ăsta, un salariu minim decent la nivel de Uniune este mai mult decât binevenit; este vital. Zic vital pentru că elita noastră politică și economică este chitită să ne păstreze forță de muncă ieftină pentru a-și îngroșa singuri și singure portofelele, în timp ce ne fac și leneși pe deasupra. Nu există niciun partid cu forță electorală reală care să susțină mărirea salariului minim în vreun fel semnificativ, fiind ostile ideii cu totul în cel mai rău caz, cum este în cazul USR, fie zic că se consultă cu patronatele în cel mai bun caz, cum zice PNL.
Propunerea comisiei UE ar însemna ca salariul minim să ajungă la 60% din salariul mediu din țara respectivă. În România, asta ar însemna în jur de 2000 de RON pe lună. Departe de a fi o avere sau de a rezolva problemele inegalității din țară, dar un plan mult mai drastic decât aproape-intențiile guvernului actual.
Sigur, nu e un plan perfect și trebuie să fim măcar puțin circumspecți. Având în vedere cât de business-friendly e uniunea, mă aștept să fie ceva ascuns în detalii, dar cred că reacția ar trebui să fie una pozitivă și încurajatoare, și singura grijă să fie ca ținta propunerii să fie atinsă sau, mai bine, depășită.
Propunerea în sine a fost făcută de Nicolas Schmit, care este membru al LSAP (Partidul Socialist Muncitoresc din Luxemburg), și a mai fost promovată anul trecut de Frans Timmermans, deci pedigree-ul acesteia – al propunerii – este solid. Vine clar de la aripa stângă, cel puțin reformistă, a UE. Surpinzător este că nu a venit de la cele mai puternice partide de stânga din Europa, ba chiar tot acestea sunt ostile ei.
Danemarca și Suedia nu sunt de acord cu un salariu minim european. Două din cele mai prospere state din Uniune, date de atâtea ori ca exemple de state sociale funcționale, unde muncitorii sunt respectați și plătiți bine, nu sunt de acord cu un salariu minim la nivel european, pentru că simt că le-ar amenința sistemul lor bazat pe negociere colectivă între sindicate și patronate. Un sistem bun, chiar de invidiat și copiat, dar ca să funcționeze ai nevoie de sindicate puternice, și alea nu cresc peste noapte.
Sindicatele în România au făcut progrese, mai ales în ultimul an cu multe proteste de succes (unul din ele chiar la fabrica producătorului suedez Electrolux), dar sunt încă departe de a avea puterea și influența necesară pentru a putea impune negocieri colective, mai ales după ce Băsescu și dreapta complice a dinamitat ideea de contract colectiv de muncă.
Într-un sistem ideal am putea să lăsăm patronatele și sindicatele să se înțeleagă între ele, și să fie bine tuturor, dar nu avem un sistem ideal. Avem patronate puternice, care fac lobby pentru renunțarea la salariu minim, și sindicate fondate de companii ca să mimeze negocierea colectivă pentru boost de imagine. Cele câteva sindicate pe care le avem fac tot ce pot cu puținele resurse pe care le au, și nu vor deveni niciodată mai puternice fără ajutor extern de la sindicate mai mari, cum ar fi cele din Danemarca și Suedia.
Statele nordice tratează de mult Uniunea doar ca o înțelegere economică, fără să se implice în politica ei, și fiind mulțumite să exporte arme, design și stil de viață, fiind în general ostile la orice implicare a acesteia în felul lor de a face lucruri. Poate până acum – UE fiind destul de orientată spre afaceri, cum am zis și mai sus – au avut dreptate să zică nu, dar în momentul ăsta dau dovadă de nesolidaritate și nepăsare, nevrând să își asume nici măcar riscul de a o duce marginal mai prost, ca cei mai ghinioniști europeni să o ducă mult mai bine.
Nu e neapărat o surpriză, având în vedere că statul social, în Suedia cel puțin, se tot erodează din anii ‘80, atât la presiunea capitalului intern, cât și sub influența piețelor internaționale din ce în ce mai globalizate. Erodarea pornită acum 40 de ani a culminat, sper, în 2018 cu cel mai prost rezultat al social-democraților suedezi practic de la înființarea partidului (au reușit, totuși, să păstreze puterea datorită unei înțelegeri șubrede cu un partid centrist), și continua popularizare a partidelor neoliberale, neoconservatoare și chiar naționaliste.
Nu s-au implicat în promovarea sindicalismului în afara granițelor lor, dar nu au avut probleme cu a-și trimite companiile să angajeze oameni pe salarii mici să le facă frigidere și mașini de spălat. Nu au ajutat niciun sindicat să crească, dar își exportă mobila² pentru studenți săraci la prețuri premium în cele mai sărace state din Europa. Apatia, oportunismul și izolaționismul sunt cei trei factori responsabili atât pentru decăderea stângii în statele nordice, cât și în Europa în general.
Politicienii trebuie să nu mai privească Uniunea Europeană ca o scutire de taxe pe import/export, ci ca o entitate socio-economică din care face parte atât statul lor, cât și statul de la sute și sute de kilometrii distanță de unde vin oamenii ăia care lucrează pe bani puțini.
A doua zi după anunțarea propuneri, UE a făcut o rectificare că noul salariu minim nu se va aplica in statele care au negocierea colectivă, și că va respecta modele tradiționale ale statelor membre. Să sperăm că nu atât de mult.
² Mobilă care există datorită defrișărilor masive din România și muncitorilor români prost plătiți.