Rockul românesc e politic, dar neasumat ideologic. Ai trupeți care țin bloguri în care vorbesc despre economie și despre politicieni, și au același discurs „tehnocrat” pe care îl tot auzi la USR și, în general, la toată clasa mijlocie. E un discurs naiv și temperat care reduce flora bogată de probleme pe care le are țara la o păpădie numită corupție. O păpădie care crește numai local.
Nici măcar nu îmi place să folosesc cuvântul „rock”. În context românesc, mă face să mă gândesc fie la trupe prăfuite și complet neoriginale cum ar fi Iris sau Holograf, fie trupe autosuficiente și fără colți, ca Omul cu Șobolani sau Vița de Vie, care se chinuie să pară anti-sistem în timp ce semnează contracte de sponsorizare cu producători de bere.
Primele au fost copii de trupe de afară la început, după care au ajuns trupe obosite și fade. Totuși, strâng public constant și predictibil la festivale gratuite (și uneori nu) finanțate de primăriile locale în perioada alegerilor, sau de corporații care vor să-și promoveze produse noi în restul timpului. Îi vedem pe afișe la festivalul berii, târguri de Crăciun, zilele orașului, și Hard Rock Cafe, și lumea se duce și cântă hiturile și bate din palme.
Cam aceeași poveste și la trupele alelalte, dar acolo e un zvâc. Un crez, niște principii, mesaje. Nimic radical, ca să ne înțelegem. Cel puțin nimic radical în sensul modern și trist al cuvântului. Stânga. Nu vorbesc de cât de greu îi e salariatului să câștige destui bani cât să plătească chirie, întreținere, mâncare și transport, și să-i rămână bani cât să facă și chestii chintesențial umane, cum ar fi sa te bucuri puțin de viață. Nu vorbesc despre sindicate, inegalitate, dezumanizare. Nu vorbesc nici măcar despre chestii care nu țin neapărat de stânga cât de „progresism”, cum ar fi drepturile minorităților, homofobie, rasism, misoginism. Chestii care, chiar dacă ții cu dinții să fii un artist apolitic (orice-ar însemna și asta) sunt subiecte bune în jurul cărora să compui, ca să nu mai zic că sunt chestii care trebuie aduse în discursul public. Iar când o fac, iese așa.
Manelele, pop-ul, rap-ul, toate tipurile de muzică electronică. În toate genurile astealalte poți să găsești artiști care să exploreze teme cum ar fi sexualitatea, munca, defavorizarea. Sunt o grămadă de manele care vorbesc despre cât de greu e să fi departe de familie că nu poți să câștigi decent în țară. Sau rap despre discriminarea persoanelor LGBTQ, și pop care sărbătorește cultura queer.
Cea mai curajoasă piesă românească rock politică din ultimii 10 ani e imnul neoficial (poate oficial?) USR, Binili Învingi. O piesă care nu știe dacă e sarcastică sau nu, așa că se angajează ca reclamă.
Mă oftic pentru că am văzut oameni ieșind în stradă acum câțiva ani pentru Roșia Montană, urlând că „Nu corporația face legislația”. M-am gândit că oamenilor chiar nu le plac șefii și patronii, și, dacă ar fi fost formațiile rock gata să sară la cap cu mesaje radicale, am avea mai mulți mileniali de stânga.
Dar tot impulsul ăla de stângă radicală (pentru că radical acum, ca și atunci, înseamnă să nu pui o companie în fața unor oameni) s-a cristalizat într-un centru care vrea privatizare în masă, și concerte rock sponsorizate de bănci și whisky.
Asta înseamnă să fie mort. Să fie doar o altă unealtă a sistemului, care simulează o revoluție în timp ce face reclamă la bere, chips și cola. Când vine solistul sau solista la microfon și le mulțumește sponsorilor, îi spune mulțimii să cumpere ce vînd sponsorii. Atunci artistul (ca și companiile) spune clar că responsabilitatea lui e față de acționari, nu față de tine. Asta e revoluția bunului simț: încredere oarbă în piață.
Sunt destule exemple și din alte genuri. Nu are rock-ul un monopol pe mileniali capitaliști, dar în România sunt artiști mainstream care au avut poziții curajoase. Vezi Delia și Andreea Bălan care au boicotat referendumul pentru familie, zicând că e homofob.
Multă lume a boicotat referendumul ăla, dar foarte des auzeai tot felul de motive călâi pentru boicotare: că e o risipă de bani, că și-așa persoanele de același sex nu se pot căsătorii, că e manevră PSD ca să-și facă campanie. Ăla era un moment bun în care o trupă putea să iasă cu un mesaj clar și simplu de înțeles, cum au făcut cele două foste soliste de bubblegum pop românesc vintage. Pentru că acolo e tupeul, nu la niște trupe de gagii middle-class care se întrec în care-i mai Bacovia sau Eminescu.
Rock-ul românesc e mort până o să iasă din coșciugul respectabilității, până devine inclusiv cu masele și agresiv cu autoritatea, și până când n-o să-l mai asculte managerii de la multinațională.